OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Titlul e înşelător – pe mine, unul, m-a trimis cu gîndul la relaţia dintre fotbal şi politică, la legăturile uneori strînse dintre extrema dreaptă şi huliganismul de pe stadioane şi din afara lor. De asemenea, m-a dus cu gîndul la implicarea politicului în fotbal şi la declaraţia fostului preşedinte naţionalist al Croaţiei, Franjo Tudjman, cum că victoriile fotbalistice conturează identitatea unei naţiuni la fel de mult ca şi războaiele. De aici, mi-am amintit imediat de textul lui Ian Buruma, „Fotbalul este un război“ (vezi România liberă, 29 iunie 2010), tratînd aceeaşi problematică, a relaţiei dintre naţionalism şi fotbal. Şi nu mă pot abţine să nu-l citez pe universitarul olandez: „Stadionul de fotbal a devenit un fel de rezervaţie în care tabuurile legate de frenezia tribală şi chiar antagonismul rasial pot fi eliberate, dar numai pînă la un anumit punct...“.

Din cele două fire argumentative, care, în demonstraţia domnului Hâncu, se întretaie, cel dintîi nu trebuie luat în seamă în mod serios. Fotbalul jucat pe teren de o echipă sau alta nu e nici de dreapta, nici de stînga. Să teoretizezi faptul că fotbalul practicat de echipele cu defensivă rigidă şi care marchează puţine goluri e de stînga (deci rău), în timp ce fotbalul-spectacol e de dreapta (deci bun) poate fi, desigur, un exerciţiu stilistic. Să zicem: catenaccio-ul Interului lui Helenio Herrera şi făcut faimos de echipele italieneşti era de stînga, în timp ce fotbalul total, al Olandei lui Rinus Michels, era de dreapta. Dacă asta vrea domnul Hâncu să ne explice, fie. Şi ce-i cu asta? La ce serveşte această categorizare?

În materie de fotbal, la nimic. Poate domnul Hâncu să ne explice poziţionarea pe axa stînga-dreapta a echipelor care au participat la Campionatul Mondial din Africa de Sud, să ne spună ce fel de fotbal practică echipele antrenate de Mourinho ori, mai autohton, cel practicat de echipele antrenate de Andone, astfel de argumentaţii nu vor servi în esenţă nimănui. La o bere cu prietenii, pot fi expuse cu amuzament. Aşternute pe hîrtie sînt mai degrabă superflue, iar copacii trebuie salvaţi.

Oricum, de fapt şi de drept, nu asta este miza editorialului lui Alexandru Hâncu. Folosirea dihotomiei stînga-dreapta, translatată în teorii fotbalistice, are drept scop principal demonizarea celei dintîi şi adularea celei din urmă. Fotbalul defensiv şi rigid e rău şi urît, la fel ca stînga în politică, fotbalul-spectacol e bun şi minunat, la fel ca dreapta. Diferenţa, simplă, dar grea, cum ar fi spus Reagan (de dreapta, prin urmare bun, minunat), ne este explicată de domnul Hâncu.

Afirmînd cele de mai sus, Menotti ar greşi, adevărul fiind exact la polul opus, fotbalul de stînga fiind cel care, în viziunea lui Hâncu, creează retardaţi şi idioţi. Cu sinceritate fie spus: afirmînd cele de mai sus, Menotti vrea probabil să rămînă în posteritate nu doar ca un antrenor de fotbal, ci, mai mult, ca un filozof al fotbalului. Mai mult de atît, îşi afirmă implicit preferinţa politică pentru stînga în detrimentul dreptei. E, desigur, dreptul lui, dar Menotti nu spune mare lucru despre politică, şi nici măcar despre fotbal. Oricum, Alexandru Hâncu îl contrazice, găsind pasămite eroarea fundamentală care se află la originea frazei argentinianului. Nu, stînga nu înseamnă libertate, strigă domnul Hâncu. Prin urmare, fotbalul-spectacol (pardon, Fotbalul) nu este de stînga, nu are cum să fie de stînga. Prin urmare, nu există dictatură de dreapta. Logica se pierde în detrimentul stilisticii.

Conştient de absurditatea afirmaţiilor despre cafea cu lapte şi ouă Benedict furnizate de Stat, editorialistul din Observator cultural scoate la înaintare una nouă. La urma urmei, şi el ar vrea ca Statul să-i spună cine va lua finala Campionatului Mondial, ca să ştie pe cine să parieze şi să aibă bani de vacanţă. (Statul de stînga însă, ar spune orice loc comun, e egalitarist, prin urmare, nu i-ar spune doar lui Alexandru Hâncu pe ce echipă să parieze, ci tuturor; prin urmare, cîştigurile s-ar împărţi tuturor, prin urmare, domnul Hâncu nu ar avea bani de vacanţă.) Dar, în continuarea argumentaţiei, comentatorul îngemănării dintre fotbal şi politică, ne aduce cu picioarele pe pămînt şi ne spune: „Absurd!“. De acord.

Ajuns la acest punct, Alexandru Hâncu ne enumerează cîteva lucruri la fel de absurde ca cele de mai sus: faptul că, în România, pensionarii sînt mai numeroşi decît angajaţii care alimentează fondul de pensii, faptul că Statul nu reduce salariile (??) şi nu dă oameni afară, faptul că sectorul privat, la noi, plăteşte taxe la nivelul lui 2007, an de boom economic, faptul că cei care muncesc pe brînci plătesc acum impozite mai mari. De acord, nu e un tablou prea colorat. Trăiam cu impresia că Statul a redus salariile bugetarilor cu 25%, conform Legii 118/2010 (nu că asta ar împestriţa prea tare tabloul zugrăvit de domnul Hâncu), dar, în sfîrşit, poate că exerciţiile stilistice de demonstrare a absurdităţii nu trebuie să ţină mereu seama de realitate.

Mai mult, continuă Hâncu, dreapta e artă, adică „imaginaţie, curaj şi libertate“. Nu ştiu dacă în atare condiţii şi arta e dreaptă, dar bănuiesc că implicit toţi scriitori şi artiştii care au crezut că au opinii de stînga, opunîndu-se fascismului, hitlerismului, francoismului etc., erau, de fapt, de dreapta, opunîndu-se unor dictaturi, care, ar spune domnul Hâncu, nu aveau cum să fie altfel decît de stînga.

În acest context, poate că cel mai bine ar fi ca Alexandru Hâncu să scrie o istorie a filozofiei politice, pornind, desigur, de la un citat al vreunui cunoscut antrenor de fotbal. Să ştie toţi studenţii de la ştiinţe politice, de la noi şi de aiurea, aflaţi în ceaţă pînă acum, care-i treaba cu stînga, cu dreapta şi cu dictaturile.

În altă ordine de idei, în orice ziar ori revistă, editorialul reprezintă poziţia respectivei publicaţii. D-aia e editorial şi nu intră la categoria „opinii“ ori „dezbateri“ ori mai ştiu eu ce. E interesant de ştiut că poziţia Observator cultural e că toate dictaturile sînt de stînga. Şi surprinzător în acelaşi timp.

Celelalte afirmaţii din articolul lui Alexandru Hâncu (centrate pe maniheismul Stînga-Dreapta) reprezintă punctul de vedere al autorului (cred că trimiterile la fotbal şi la antrenorul argentinian Menotti au încurcat şi au complicat intenţiile acestuia). Problemele aduse în discuţie de Alexandru Hâncu pot să fie dezbătute, cu delimitări şi cu acceptări, pot să îndemne la reflecţii critice (acţiunea ideologiilor, benefică sau nocivă, în trecut şi în prezent, e o preocupare continuă a mediului cultural), dar nu pot fi plasate, redacţional, sub titulatura de „Editorial“.

Din acest motiv, asumîndu-mi integral responsabilitatea publicării ca editorial a acelui articol, sper ca cititorii să vadă în textul lui Alexandru Hâncu nu o apodicţie – n-a fost intenţia mea să impun, prin acceptarea publicării, un unic şi intangibil diagnostic al funcţionării Dreptei şi a Stîngii –, ci un prilej de a ne pune întrebări, de a gîndi cum funcţionează Dreapta şi Stînga într-un mediu românesc extrem de puţin permeabil la ideologii, soluţii, eficienţă şi profesionalism.

Ovidiu ŞIMONCA