Autor: 
Categoria: 
Emil Andreev este un prozator şi dramaturg bulgar născut în 1956, în localitatea Lom, lîngă Vidin. Autor al mai multor volume de proză scurtă (Povestiri din Lom, Secession tîrziu, Insula beţivilor) şi piese de teatru (Să ucizi un prim-ministru,Căutătorii de comori, Bebeluşul, Barca magică a dlui J.), Emil Andreev a obţinut, pentru romanul Rîul de sticlă (2004), Premiul Vick pentru cel mai bun roman bulgar, precum şi Premiul cititorilor. În 2006, e distins cu Premiul Helicon pentru romanul Blestemul broaştei. Romanul Râul de sticlă, apărut la Editura Humanitas, în colecţia „Cartea de pe noptieră“, în traducerea Marianei Mangiulea, a fost ecranizat în 2010 de regizorul Stanimir Trifonov. La sfîrşitul lumii martie, Emil Andreev a participat, la Bucureşti, la lansarea romanului său.
În titlu, în motto-ul cărţii, ca şi în mai multe paragrafe ale acesteia, apare sintagma „rîul de sticlă“, sintagmă ce face trimitere la Cartea lui Enoh, menită să desemneze fluxul vieţii, al existenţei umane, dar şi al memoriei, rîul de pasiuni şi visuri, cum spune unul dintre personajele cărţii. Să discutăm puţin despre metaforă şi implicaţiile pe care le are aceasta asupra firului narativ al cărţii.
Cea mai cunoscută
imagine simbolică, metaforă folosită să desemneze curgerea
vieţii, este cea a rîului, legîndu-se deopotrivă de
fluxul evenimentelor, dar şi de curgerea timpului. Odată ce îţi
transformi viaţa într-o căutare a unor lucruri care îl
exclud pe Dumnezeu, care nu au legătură cu el, existenţa devine
ceva foarte fragil, asemănător gheţii care se formează pe un rîu.
Gheaţa seamănă cu sticla: e o iluzie, înseamnă transparenţă
şi inconsistenţă. Uitîndu-l pe Dumnezeu, ceea ce îţi
rămîne sînt pasiunea şi visurile, dar ele nu înseamnă
nimic. Sintagma nu e un citat din Cartea lui Enoh, mi-a fost numai
inspirată de aceasta. Problema centrală a cărţii este ce anume ne
face existenţa atît de fragilă, ce ne face să ne îndepărtăm
de Dumnezeu. Pentru că, de fapt, credinţa adevărată nu ţine de
căutarea superficială a ceea ce se ascunde dincolo de un manuscris
sau de o inscripţie misterioasă.
V-aţi născut în
Lom, un oraş de lîngă Vidin, locaţia mai multor povestiri
din primul dvs. volum. În romanul Râul de sticlă,
acţiunea se petrece într-un sat numit Gradişte, de pe rîul
Lom. Ce semnificaţie are acest spaţiu în mitologia dvs.
personală? Şi, de asemenea, ştiu că, deşi locuiţi la Sofia, aţi
ales să trăiţi într-un mic sat undeva la sud de Balcani. De
unde preferinţa aceasta pentru locurile izolate, pentru satele
pierdute în inima Bulgariei, atît în ficţiune, cît
şi viaţa reală?
În primul
rînd, probabil că e mai uşor să construieşti un personaj
care nu provine dintr-un oraş mare, aglomerat, e mai uşor să-l
„vezi“ în integralitatea lui. Apoi, însăşi noţiunea
de izolare, de singurătate e una foarte prezentă în propria
mea existenţă, în propria mea filozofie, poate acesta e şi
motivul pentru care scriu. Pe urmă, legat de acest simbol al rîului
Lom, am avut în minte, de fapt, două rîuri: Lom, care se
varsă în Dunăre, şi încă unul, subteran, descoperit
cînd se săpa după cărbune, căruia nu i s-au putut afla
niciodată mărimea sau locul de vărsare. Primul meu volum,Povestiri din Lom, are şi o prefaţă, în care explic de ce am
ales acest titlu. Tuturor ne este dat un loc al naşterii, nu ni-l
alegem noi înşine şi, pe de altă parte, cu toţii avem cîte
un oraş, cîte un sat ideal, etern, în imaginaţia
noastră, în amintire, în vise. Iar atunci cînd
oamenii aleg să trăiască în acest oraş sau sat etern, fără
să se mai gîndească la viaţa de zi cu zi, ei se transformă
în visători. Îmi plac aceşti oameni şi i-am întîlnit
şi în Lom, de aceea am ales acest titlu pentru cartea mea. Să
spunem că Lom este Yoknapatawpha mea, adevăratul meu oraş. E ceva
magic în aceste trei litere, e şi singurul oraş din Bulgaria
al cărui nume e alcătuit din doar trei litere...
Există, în
roman, cîteva indicii topografice şi istorice legate de
Gradişte, care conturează un fel de mitologie a sa. E vorba despre
o mitologie „reală“ a acestui loc sau despre una „imaginară“,
creată cu instrumentele ficţiunii?
E vorba despre un
amestec de elemente reale şi fictive: adevăratul nume al
localităţii este Tîrgovişte, la fel ca al oraşului din
Romånia. Dar pentru că în Bulgaria circulă diferite
legende legate de biserica de aici şi de existenţa unei comori
îngropate, iar locul atrage tot felul de vînători de
comori, am ales să-i schimb numele în Gradişte, un nume comun
în spaţiul slav. De asemenea, pădurea în forma literei
„z“ de la Varbovska Glama există, dar legenda, de fapt, una
dintre ele, am inventat-o eu... Lying like truth, vorba lui Daniel
Defoe, e nevoie de un fapt, o întîmplare, pe urmă
imaginaţia scriitorului face restul.
În centrul
romanului se află o biserică de secol XIX, Sfîntul Nicolae,
care pare să dezvăluie nişte urme tîrzii ale bogomililor.
Doi omuleţi oranta veghează de pe absidă şi un zid exterior al
bisericii, iar două iniţiale, ND, par să dezvăluie o poveste
tragică legată de ridicarea lăcaşului. Pentru început,
există aceasta cu adevărat?
Există un proverb
arab care spune că un lucru pe care-l vezi nu poate fi descris în
o mie de cuvinte... deci trebuie să vedeţi biserica. Ea există,
este mult mai frumoasă decît am reuşit eu să o descriu în
carte, trebuie văzută. De altfel, mulţi cititori au încercat
să găsească satul Gradişte, pentru a o vizita, dar evident că nu
au reuşit, pentru că numele adevărat al localităţii este
Tîrgovişte... S-a făcut, de asemenea, un documentar despre
biserică pentru că, din păcate, în Bulgaria există o
adevărată problemă cu lăcaşurile vechi care au nevoie de
restaurare, dar nu există fonduri... Dar biserica din Tîrgovişte
e cu adevărat frumoasă, cînd am mers împreună cu
regizorul Stanimir Trifonov (cel care a realizat un film după Râul
de sticlă, în 2010, n. m.) să o vadă, pentru a stabili
cadrele filmului, nu i-a venit să creadă cît de frumoasă
este.
Părintele Petăr şi falsa enigmă
Cum v-aţi documentat pentru scrierea romanului?
În primul
rînd, biserica însăşi este un document, trebuie să o
priveşti cu atenţie şi să o analizezi. Pe urmă, cînd am
predat engleza la Universitate, la Facultatea de Filologie, vreme de
cinci ani, am avut acces la toate bibliotecile şi am putut citi
manuscrise şi lucrări de referinţă.
Sfîrşitul,
trebuie să o spun, a fost puţin dezamăgitor pentru mine. După
scenariul iniţiatic alcătuit cu minuţiozitate, după ce cititorul
e contaminat de căutarea febrilă a personajelor, finalul vine şi
răstoarnă cu totul ipotezele cărţii. Care aţi dorit să fie
mesajul acestei răsturnări de situaţie, care anulează practic
dimensiunea simbolică a romanului?
Mulţi cititori
mi-au spus acest lucru. Dar intenţia mea a fost să aduc puţin umor
în carte. Într-un final, întrebarea este: pînă
la urmă de ce avem nevoie? Avem mereu nevoie de extraordinar, dar de
fapt totul este foarte simplu. Toată căutarea legată de iniţialele
misterioase dezvăluie de fapt o simplă poveste de viaţă, legată
de ridicarea bisericii. Apoi, personajele cărţii îşi doresc
cu tot dinadinsul ca reprezentările de la exteriorul bisericii,
asemănătoare celor de pe pietrele funerare din Bosnia-Herţegovina,steciki, despre care a scris, în anii ’70, o cercetătoare
bulgară, Ekaterina Papazova, să fie bogomilice, dar ele nu sînt.
Eu am găsit mai întîi studiile Ekaterinei Papazova, iar
ele mi-au atras atenţia asupra bisericii, pentru că aceasta se află
în satul natal al tatălui meu. Întorcîndu-ne la
ceea ce vorbeam despre finalul romanului, mi s-a părut firesc să
fie acesta, întrucît, pînă la urmă, care ar fi
trebuit să fie explicaţia enigmelor din carte? Că trebuie să
credem în fantome? Că reprezentările sînt cu adevărat
bogomilice? Părintele Petăr este, în roman, apărătorul
adevăratei credinţe, al religiei creştine, el este un preot
adevărat. E singurul personaj care nu se schimbă, şi singurul care
a fost pedepsit crunt de Dumnezeu, care i-a luat soţia de foarte
tînără. Şi tot el este cel care atrage atenţia asupra
lipsei de sens a căutării celorlalţi, asupra falsei enigme.
Prejudecata legată de literatura bulgară
E un lucru destul
de dificil astăzi să afli mai multe detalii despre un autor
european, căutînd pe Internet te-ai aştepta să găseşti
date despre acesta, pasaje din opera sa traduse în limbi de
circulaţie internaţională, dar lucrurile nu stau deloc astfel. Cum
merg lucrurile în Bulgaria în acest sens?
În Bulgaria
există această problemă a editurilor, care ar trebui să îşi
asume responsabilitatea promovării autorilor lor. Dar acest lucru nu
se întîmplă. Cărţile sînt publicate şi lăsate
la întîmplare, mai sînt şi editori care se ocupă
de ele, care se străduiesc să le promoveze. Există şi o
prejudecată legată de literatura bulgară, de genul cine citeşte,
cui îi pasă de ceea ce scriu bulgarii? Noi avem un public
oricum restrîns, iar atunci cînd editorul nu se zbate
pentru a-ţi face vizibilă cartea, e firesc să nu devii foarte
cunoscut. Există totuşi şi un destin al fiecărei cărţi, pur şi
simplu unele au un destin fericit, altele nu, unele au succes, altele
nu. Încet-încet, lucrurile par să se schimbe totuşi,
editorii tineri sînt mai implicaţi în viaţa cărţilor,
chiar dacă poate nu au şi experienţa necesară.
În afară de
Mircea Cărtărescu, despre care am înţeles că vă este şi
prieten, mai cunoaşteţi şi alţi autori romåni?
Da, îl
cunosc personal pe Cezar Paul-Bădescu, ne-am întîlnit
la un seminar în Bulgaria, el este şi tradus în bulgară
şi l-am citit. Fireşte, i-am citit pe clasici, pe Mihai Eminescu şi
I.L. Caragiale, îmi place mult poezia lui Eminescu, care a avut
un destin tragic, dar este un poet foarte bun. Apoi îi cunosc,
desigur, pe cei trei autori romîni cu renume internaţional,
Cioran, Eliade şi Ionesco. Dintre cei trei, cel mai aproape de
suflet îmi este Cioran. Iar pe Eliade îl respect din
punct de vedere ştiinţific, e un autor de talia lui Foucault sau
Claude Lévi-Strauss.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters