OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Secțiunea de „ecouri critice“ cu care se încheie volumul Rubato al lui Răzvan Petrescu dovedește că autorul a fost bine citit și receptat de critici din mai multe generații. De la „șaizeciștii“ Eugen Simion, G. Dimisianu și Nicolae Manolescu la „optzeciști“ ca Al. Cistelecan ori Radu Călin Cristea, și de la aceștia la comentatori încă și mai tineri, precum Marius Chivu (fan declarat al scrisului marca Răzvan Petrescu): e greu de susținut că volumele anterioare ar fi trecut neobservate. Critica de întîmpinare, de primă instanță, și-a făcut, așa-zicînd, datoria, sesizînd originalitatea scriitorului și paleta bogată a prozei sale.

Să-l dublăm atunci, deschizînd antologia selectivă Rubato și observînd bifurcarea principală a prozei lui Răzvan Petrescu. Două dintre povestiri (și cele mai puternice, după mine) sînt realiste: „Ușa“, de numai cîteva pagini, și „Primăvara la bufet“, de șaptezeci. Restul, în majoritatea lor, sînt parodice și absurde. „Scrisoare de octombrie“, superbă, e o excepție. Nu se încadrează nici în sfera realistă, nici în cea parodică, fiind nu o scrisoare, ci un poem de dragoste. În fine, ultima povestire din sumar, „Jaf armat“, figurează și ea ca o excepție: pulp fiction în mîinile unui autor profesionist căruia îi mai și place Tarantino...

„Ușa“, care deschide această ediție ultraselectivă, mi se pare o foarte bună poartă de intrare în proza lui Răzvan Petrescu. Este printre puținele texte ce nu pot fi circumscrise temporal și contextualizate. Decupajul autorului se face pe o situație fundamentală de viață: ceea ce însoțește, de la o mică distanță, agonia unui om. Bărbatul scheletic respirînd greu în patul de spital și așteptînd să moară nu e transformat în protagonist. Nu este adus într-un prim-plan vizual, completat, auditiv, cu gemetele suferinței. El e personajul absent din cadru, mortul încă viu despre care se vorbește.

Filtre de descriere mediată, unghiuri de observație indirectă

Esența prozei lui Răzvan Petrescu fiind dramatică, dialogurile și monologurile au o funcție esențială în organizarea și dispunerea textului. Autorul preferă descripției directe și nete, pe conturul unui personaj sau al episodului prin care acesta trece, filtre de descriere mediată, unghiuri de observație indirectă, prin intermediari. Această tehnică adaugă foarte mult(e) scenei ca atare. Secvența văzută de la o anume distanță și din mai multe perspective se încarcă de greutatea suplimentară a acestora și de experiențele umane adăugate.

„Ușa“ e o proză cehoviană, extraordinară prin finețea și penetrația observației, ca și prin știința detaliului semnificativ. Doctorul tracasat și plictisit, care așteaptă să intre în operație, le ascultă politicos, dar cu gîndurile-n altă parte, pe cele două femei limbute „purtînd halate albe peste paltoane“. Cititorul nu va afla din această povestire în ce epocă se plasează ea. Înainte de Revoluție? După? Însă va recunoaște imediat atmosfera de spital românesc în sezonul toamnă-iarnă, haute couture...

Bolnavul despre care se tot vorbește trage să moară și înmormîntarea va cădea pe umerii celor două femei. Se ajunge, inevitabil, la problema banilor: „Da, dar banii? Costă o grămadă de bani o mașină, patruzeci de kilometri, șopti fiica. O grămadă de bani“. Acest „șopti“ arată, deodată, spaima personajului și perfecta stăpînire, de către prozator, a regimului de verosimilitate realistă. Nu peste mult timp, soața mortului încă viu va „izbucni“.

Mici gesturi și amănunte scanate parcă în treacăt

Doctorul le ascultă, le ascultă, le ascultă, privind ba la vîrful lustruit al pantofului său, ba la „pantofii negri și gleznele umflate“ ale celor două femei necăjite. Ele, mama și fiica, devin personajele centrale, dar nu atît prin portretizare, cît prin autocaracterizare indirectă, dialogică. Izbucnirea mamei: „Ah, domn’ doctor, numai greutăți ne-a făcut! Întotdeauna! Numai belele. Chiar și acum... Chiar și mort, izbucni soția, strîngîndu-și la piept poșeta neagră“. Apoi, incursiunea ei tipică într-o lume la fel de tipică, a satului: „Și popa? Și mîncarea? Coroanele?... Ce-or să zică rudele, vecinii? O să ne vorbească tot satul. Nu-i nimic pregătit“. Vine la rînd un desfășurător biografic făcut la mînie: „Păi da, dumnealui se ținea de petreceri. Rîdea cînd îi spuneam să punem ceva deoparte, că nu se știe. Poftim, acu’!“. La final, aceeași problemă a banilor, mai presantă acum decît problema morții omului de-alături: „Tre’ să ne descurcăm singure, să dăm bani... Un neisprăvit, asta a fost, a băut și casa, și via, tot! De unde să luăm atîția bani?“.

După ce vom fi evaluat corect nivelul atît de înalt al acestei povestiri aparent simple (care trebuie, de aceea, citită și recitită), vom putea vedea cum proza lui Răzvan Petrescu se bifurcă realist și absurd, „firesc“ și „parodic“, desfăcîndu-și complexul epic inițial într-o varietate uimitoare de structuri literare.