Autor: 
Categoria: 
Realitatea impregnează primul strat al prozei lui Răzvan Petrescu: realitatea românească postrevoluționară, descheiată la toți nasturii și cuplînd cu întreaga lume printr-o continuă emisie TV. Prozatorul e un observator atent, uneori ipostaziat într-un personaj ciudat și tăcut, care bea de unul singur într-un bufet unde toțiconsumă dimpreună (Primăvara la bufet), alteori deghizat într-un vînzător de ziare, prins în vîrtejul unei conversații nebunești cu o gureșă administratoare de bloc (Unde ești, Eleonora?). Dar el are și ce vedea, astfel că va utiliza cele mai variate unghiuri și strategii textuale pentru a întocmi o hartă exploratorie, în continuă expansiune, a nebuniei libertății dobîndite.
Interesul
prozatorului „nouăzecist“ se împarte, în mod egal, între tipicitatea existențelor
noastre – domesticite într-o dictatură și brusc eliberate la finele lui ’89 – și
specificitatea pe care o marchează chiar situațiile narative proprii,
personajele, episoadele, trapele absurde și răsucirile parodice marca Răzvan
Petrescu. Pe de o parte, el se adresează fondului comun, reactivîndu-i
cititorului memoria Tranziției românești și, într-un cerc și mai larg, experiența
situațiilor fundamentale: nașterea, dragostea ce mișcă „sori și stele“, acolada
maturității și a ratării, boala și moartea. Pe acest nivel, prozele din Rubato,
cu tot comicul lor exploziv, sînt cît se poate de serioase, grave chiar, dar cu
o gravitate ce se ascunde și se travestește-n farsă.
Distanțarea
lui Răzvan Petrescu față de regimul și registrul realist al prozei (practicat,
cu rezultate excepționale, în Ușa și în Primăvara la bufet) se datorează, cred,
acestei necesități de a vehicula mai multe variante de realitate ficțională și
de a jongla cu ele. Dacă în povestirile realiste jocul auctorial și naratologic
este relativ limitat, în toate celelalte el poate fi practicat pe o scară largă
și cu o distribuție variabilă a accentelor (dez)implicării. Răzvan Petrescu va
deveni, tot mai vizibil, tipul de autor care scrie în glumă, în registre
parodice și burlești, despre lucruri dramatice și, invers, autorul care
abordează cu maximă seriozitate, pince sans rire, imbecilități savuroase.
Cititorul va
fi, prin urmare, unul „selecționat“, „calificat“ în fazele superioare ale
competiției lecturii. Cititorul mai puțin sofisticat va prinde experiența
societății postrevoluționare în care trăiește, oferită de prozator cu o minuție
și o rezoluție incredibile. La rîndul său, cititorul atent și avizat va gusta
referințele culturale, aluziile livrești, buclele postmoderniste (Unde ești,
Eleonora?, În rolul lui Iisus, Într-o după-amiază de vineri) sau
oniric-textualiste (Globul de cristal, Mici schimbări de atitudine), în fine,
trasoarele unui scriitor care nu-și refuză nici autoparodia. Uneori, pagina
apare prea încărcată, destabilizată și dispersată de multitudinea subtilităților
accesibile numai inițiaților. Răzvan Petrescu greșește atunci cînd vrea să facă
spectacol prozastic și pe spații mici, din absolut orice frază pusă pe hîrtie.
În asemenea situații (relativ rare, e drept, în Rubato), el ajunge la un fel de
exhibiționism cultural care strică de tot, de pildă, povestirea ce dă titlul
volumului.
Cele mai
puternice proze din sfera non-realistă sînt, în schimb, acelea în care autorul
se exersează de la bun început în două planuri, inițial nediferențiate pentru
cititor, ulterior disociate ca atare și înțelese în comunicarea lor subterană.Farsa este mai didactică, mai previzibilă și subminată de eroarea din final,
unde e spus numele (Abel) ce oricum fusese transparent în alegorie. Capodopera
acestui complex prozastic nou, care l-a substituit, în scrisul lui Răzvan
Petrescu, pe cel realist, este fără îndoială Globul de cristal: proză mai
întinsă și asupra căreia merită să insistăm, ca și asupra celei foarte scurte Ușa.
Primele
rînduri din ea și ultimul alineat (izolat printr-un rînd alb de restul
textului) sînt simetrice și omogene. „Doctorul îmbrăcă halatul steril“, în
debutul povestirii, și „își spălă mîinile îndelung“, la final. „O naștere
cu-adevărat dificilă. Bine c-a mers“, spune el acum, gesturile de la început
ale doctorului nu dezvăluie natura operației pe care o face. Prozatorul
ambiguizează expert scena inițială și inițializatoare, mutînd perspectiva de pe
naratorul creditabil care o relatează pe un personaj, nenumit și
neidentificabil, care începe să vorbească în cadru. Am fi în plin fantastic, și
chiar sîntem, întrucît acest personaj care, deodată, își începe un lung monolog
și desfășurător existențial a apărut, nu se știe de unde, în pagina ce începea
„cuminte“ cu preparativele doctorului și ale asistentei pentru o operație.
Personajul înseamnă aici vocea lui care dintr-odată se face auzită și care,
vrînd-nevrînd, va fi și ascultată. Proza va curge odată cu ea. Spațiul de
interior spitalicesc se șterge. În locul lui apare și se dezvoltă un spațiu
fluid și incert, locuit și exprimat din interior de vocea pe care o ascultăm.
Personajul
zburător neidentificat nu are identitate în afara celei pe care, singur, o
construiește, cu amărăciune și dezolare. Și povestea pe care o spune este una
des întîlnită în proza lui Răzvan Petrescu: cea a ratării. Un fost profesor de
istorie, dat afară de la Universitate, ajuns vînzător de pantofi, se vede tot
mai disprețuit de o nevastă ambițioasă și de niște copii indiferenți la suferința
lui. Va ajunge, bineînțeles, un bețiv, un loser, bucurîndu-se de „desconsiderația
tuturor“. Accidentul cu mașina sărită dincolo de parapet și scufundată în apă
va încheia parcursul mediocru al personajului nostru. Desfășurătorul realist al
vieții lui ratate se condensează într-un „enumerator“ final, într-o ultimă
imagine cumulativă a unei existențe. Pagina este de o – cum se spunea pe
vremuri – mare măiestrie artistică: „Mă învîrt în jurul propriei axe, înaintez
printre dezagregări lente ce capătă uneori forma unor turnuri îmbrăcate în
dantelă, sirene cu sîni pneumatici și trombe submarine de bule de aer, dovada
vie că acolo, jos, doarme o vietate uriașă spre care cobor inexorabil trecînd
prin apele din ce în ce mai dense ale visului ei, ca-ntr-un leșin de scafandru.
Mă las tras de picioare, privind din cînd în cînd lentila incertă de deasupra
mea, de o mereu schimbătoare transparență. Lucrurile se văd ca prin ceață, e
foarte frumos, pentru moment nu mai simt nimic, prin corp îmi trec pești cu
dungi portocalii, mă micșorez, ajung cît o silabă de aur, e bine, cred că nu
mai vreau să văd scena aia nenorocită de sus, cu magazinul de pantofi, bacșișul
și îndoirea mea din mijloc cu un sesizabil trosnet de vertebre, plictiseala,
banii, trenurile din care-mi cad, accidentul meu ca un pretext, orașele prin
care-am trecut, dormitorul, coapsele de o albă indiferență ale Marianei,
elefantul de porțelan de pe noptieră, din Italia, covorul ros de excese bahice,
foștii mei studenți îngropați acum în învățămînt, în același orășel [...],
podul pustiu, ninsoarea de jucărie, un prieten care pleacă mereu, balustrada de
fier, femeia în taior alb, scaunele pătate, șifonierul crăpat, copiii mergînd
de-a bușilea prin sufletul meu, cana cu cafea fierbinte cu care m-am opărit
timp de treizeci de ani, oglinda de la baie, faianța acoperită cu fotografii
abia scoase din fixator, sărutul de nuntă, noi patru la munte, în sufragerie,
în somn, ceasul deșteptător, și din nou pereții tapetați de care trebuie să mă
lipesc cu spatele în fiecare dimineață, cu o grimasă adecvată, pentru ca toată
această scenă kilometrică să semene cu un zid de execuție. Regizorul duce pușca
la ochi“.
Povestea
personajului neidentificat, dar atît de comun (iată, încă o dată, tipicitatea și
specificitatea reunite în textul lui Răzvan Petrescu), se apropie de final. Și
merge, cumva firesc, dinspre realismul de reprezentare a parcursului biografic
spre complexul cumulativ și sinestezic al sfîrșitului. Însă pe parcursul
povestirii sale, diferite de povestirea personajului și „îmbrățișînd-o“ pe
aceasta, autorul a făcut un shift de o mare finețe prozastică. Personajul care
va muri înecat în mașina scufundată este înconjurat și sufocat de apa ce îi va
intra în plămîni. Elementul lichid, perceput senzorial și apărînd la modul
straniu-difuz, unește cele două planuri, făcînd acea comunicare subterană între
ele. Căci un alt personaj, înconjurat de un lichid ca într-un „leșin de
scafandru“, va fi „tras de picioare“ și scos la lumina unei alte lumi. Numai că
nu este lumea de dincolo. E lumea de aici. Personajul unu, cel care moare, este
același cu personajul doi, cel care se naște, după operația dificilă reușită de
doctor. Am revenit la realitatea ficțională, dar pe care nivel al acestei
realități? Căci personajul care moare recuperează, în imaginea enumerativă și
sintetică dinaintea morții, exact viața pe care el, tot el, o va trăi.
Într-unul, în două sau în mai multe registre, Răzvan Petrescu este printre cei mai buni scriitori români contemporani.
Răzvan
PETRESCU
Rubato
Curtea Veche
Publishing, București,
2011, 288 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters