OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În vara anului 2007, am descoperit într-unul dintre anticariatele bucureştene un carneţel cu coperte de piele şi o căptuşeală care mi-a amintit imediat de un exemplar din Ion al lui Rebreanu, legat la sfîrşitul anilor ’30 şi dichisit în interior cu arabescurile verde-smarald, minunate labirinturi vegetale amintind de cele maure, pe care le aveam acum în faţă. Înăuntru, un scris mărunt, aproape indescifrabil, în creion, cu ştersături şi pauze şi multe, foarte multe puncte de suspensie… Începea cu un citat din Rilke, poetul preferat al autoarei celui mai succint, mai trist şi mai misterios jurnal interbelic pe care l-am citit. Interbelic doar bănuiam pe atunci că este, după întorsăturile de frază ale autoarei şi după anumite formulări, apoi, ajutîndu-mă de prezenţa datelor şi, mai ales, de un mic amănunt semnificativ, faptul că Paştele cădea pe 9 aprilie, am  descoperit şi anul în care s-au petrecut tristele întîmplări din viaţa Anonimei: 1939. Pe o bancă din parcul aflat în capătul bulevardului Pache Protopopescu, am descifrat, pe nerăsuflate, micul jurnal al tristei poveşti de dragoste petrecute în prag de război. Parţial, fireşte, căci mare parte l-am decriptat acasă, ajutîndu-mă de ochelari şi de o lupă foarte puternică. Aveam în mîini un jurnal de nu mai mult de 35.000 semne, cu atît mai preţios cu cît stilul autoarei este unul al încriptărilor infinite, un joc subtil şi involuntar al indiciilor, conceput astfel încît să-i poată oferi oricînd o cronologie a evenimentelor din prima jumătate a anului 1939, dar numai ei, cea direct implicată în poveste, şi nu ochilor eventualilor cititori… Asemeni unui personaj călinescian, care îşi trece în jurnal cele mai mărunte şi fără însemnătate întîmplări cotidiene, aşa încît ochiul unui eventual intrus să nu poată pătrunde sensul adînc al evenimentelor consemnate acolo, Anonima notează lapidar, cu întreruperi şi frînturi de frază în franceză, cu simplitate şi uneori cu emoţie imediat stăpînită, aventurile unei existenţe înfiorate, trăite sub semnul euforiei inexplicabile a îndrăgostitului. Pas cu pas, am descîlcit o poveste de iubire cu un final trist, dar şi istoria unui interval de timp privilegiat, a cărui atmosferă aveam s-o regăsesc în hiperlucidul, pînă la cinism, Jurnal al lui Jeni Acterian, un an mai tîrziu. Dacă unele date ale realului le-am tălmăcit în jurnalul mai sus amintit, tristeţea sfîşietoare a poveştii Anonimei mi-a amintit de Nuntă în cer, şi nu o dată m-am gîndit la Anonimă ca la o misterioasă Ileana-Lena, fără trecut şi fără istorie personală, a cărei hartă a destinului pare alcătuită exclusiv din semne tainice şi indicii care conduc la un adevăr personal. Mai ales că, printr-o coincidenţă pe care Eliade ar fi numit-o altminteri, poetul preferat al ambelor eroine este melancolicul Rilke… 

Anonima, cum am numit-o pe autoarea jurnalului, care nu-şi divulgă identitatea pînă la sfîrşit, e probabil cercetător sau medic la Institutul „Constantin Cantacuzino“, ţinta multora dintre drumurile sale diurne. Pasionată de muzică clasică şi de drumeţii montane, are „o bandă“ de prieteni cu care se vede şi, mai ales, face schimb de cărţi şi scrisori. Printre lecturile favorite se numără Jurnalul lui André Gide (din care citeşte fagmente în original), Rilke, devorat în germană, precum şi în traducerea lui Philippide, dar şi unele lecturi aflate în vogă în interbelic, precum Viaţa lui Schubert de Paul Landormy, Pilote de guerre de Saint-Exupéry sau romanele lui Claude Farrère.  Serile le petrece în majoritate „la Apostol“, unde ascultă interpretări celebre la diverse piese muzicale, printre care mult Bach, Mozart, Dvorak şi Béla Bartók. Apostol, aflăm din Jurnalul lui Jeni Acterian, este „un chelner meloman cu o discotecă la care aveau acces mulţi muzicieni şi amatori de muzică“. Jeni Acterian însăşi îl frecventa, prilej de  întîlnire cu diverşi membri ai boemei bucureştene şi de discuţii – anul  în care în jurnal apare consemnată o astfel de escapadă la Apostol este 1943, de unde deducem că obiceiul s-a menţinut, fiind încă în actualitate şi la distanţă de patru ani. În acest an, 1943, printre vizitatori le întîlnim pe Cella Delavrancea şi Margareta  Vulcănescu; la 1939, Anonima se întîlnea la acest Apostol cu Ionel Jianu, compozitorul Paul Constantinescu şi cu Radu Voiculescu. Printre amicii despre care vorbeşte se află şi „armenii“, dintre care H. (Haig Acterian?) este cel ce o aprovizionează cu cărţi… Dar dincolo de toate informaţiile legate în special de lecturi şi muzică, Anonima îşi consemnează cu economie de cuvinte, dar cu rafinamentul tipic unor crochiuri literare şi cu intensitate dureroasă, misterioasa poveste de dragoste cu un anume T., ins dotat cu ironie şi cu un tip de cruzime care amintesc de un anumit prototip masculin al romanului interbelic – între un Fred versat şi monden, dotat cu o anume sensibilitate sufletească, şi neîndemînaticul Mavrodin, prea preocupat de propria libertate şi tinereţe pentru a trăi cum se cuvine o iubire, T. jubilează la gîndul unei cuceriri care nu pune multe probleme, dar se retrage imediat ce aceasta ameninţă să-l acapareze. Astfel, în ziua de 2 februarie, Anonima notează: „M-am reîntors la institut. Împreună prin zăpada din Cişmigiu. «Tu eşti modestă, nu ceri mult.» Şi totuşi nu eram împreună, fiecare era în lumea lui. Mă chinuieşte un gînd, nu mă revoltă şi nu mă îngrijorează, mă întristează numai“.

 

Dar cînd această „modestie“ este anulată de intensitatea trăirii şi dorinţa unei implicări autentice ameninţă libertatea lui T., lucrurile se văd într-o altă lumină. După cîteva episoade în care Anonima îl vizitează, iar el fie este „răutăcios“, fie se dezvinovăţeşte cu agresivitate pentru o culpă aşa-zis închipuită, răbdarea acesteia pare să-şi atingă limitele: „Omul care-a fost în tine în ultimele două săptămîni nu merită ce ţi-am trimis“. E vorba, poate, despre două poeme de Rilke, despre care se mai pomeneşte o dată, sau despre cîteva fotografii, alături de „două rînduri într-o scrisoare“, trimise de naratoare cu trei zile în urmă. Starea de tensiune şi zbuciumul sufletesc culminează pe 26 februarie, cînd Anonima notează misterios: „Lucrul a decurs în chip firesc. La masă mi s-a făcut rău. A trebuit să mă culc. Era şi Zoica la noi“, pentru ca a doua zi, 27 februarie, să urmeze: „Fără incident, fără surprize sau neplăceri… şi acum e linişte pe ţărm. Furtuna a trecut. Cerul s-a limpezit, numai undeva în larg o barcă s-a înecat. După-masă a venit Zoica să mă înscrie la excursie“. Stările patologice care însoţesc însemnările lunii februarie cunosc apogeul în această zi de 26, cînd poate naratoarea ne vorbeşte despre întreruperea unei sarcini nedorite, mai ales că pînă pe 1 martie nu mai există nici o consemnare. Plecarea în excursie se face pe 4 martie, iar firea activă şi dragostea ce-o însufleţeşte pe eroină nu o pot ţine departe de călătoria la Gura Diham, unde şi trăieşte, alături de un iubit, devenit, pe neaşteptate, din nepăsător şi batjocoritor tandru şi gentil.

 

Anonima cultivă mărunte voluptăţi şi exaltă binefacerile intimităţii în forme dintre cele mai subtile: bea o „ceaşcă de cacao bună“ într-o zi de iarnă, ascultă muzică (la aceiaşi Apostoli), „ghemuită pe divan, acoperită de perne“ ori lipită de soba fierbinte, cumpără garoafe roşii pe care le oferă în ziua de Paşte şi admiră, alături de iubitul misterios, anemonele pulsatile. Amestec de hipersensibilitate şi luciditate dureroasă, nimerind într-un moment nepotrivit în casa iubitului, pe care-l găseşte în compania aceleiaşi Zoica, ce-i e prietenă, consideră că: „am destrămat fără să vreau atmosfera de caldă intimitate“, iar altădată, tot despre o vizită la apartamentul lui T., se bucură în taină că a reuşit să rămînă pentru o clipă singură cu acesta. Atentă la nuanţe, face mereu distincţie între intimitatea autentică, creată acolo unde există şi comunicare ori empatie, şi cea conjuncturală, lipsită de valoarea pe care i-ar fi conferit-o participarea sufletească. Jurnalul e plin, de altfel, de astfel de constatări legate de starea de lucruri dintre cei doi şi de sentimentul de singurătate pe care i-l oferă prezenţa „în absenţă“ a celuilalt – despre o zi de martie consemnează: „o zi cu adevărat bună şi plină. Am fost cu adevărat împreună“.

 

Iar concluzia, temporară şi, din păcate, prematură, este: „Am fost împreună pe Diham. Eşti omul meu“. Din această zi, relaţia pare să apuce o pantă descendentă, răceala se instalează iarăşi între cei doi, notaţiile Anonimei privind singurătatea în doi devenită insuportabilă se înmulţesc, iar discuţiile capătă un caracter impersonal: într-o seară de aprilie, iubitul semiabsent îi vorbeşte despre lipsa de interes faţă de societatea ce-i înconjoară, despre gustul fad al acesteia în comparaţie cu o recentă lectură a lui Faust. Observaţia Anonimei legată de această confesiune dovedeşte multă subtilitate şi un anumit rafinament sufletesc, care pare să-i lipsească celuilalt: „simţi că n-ai nevoie de oameni. Întîlnirea cu ei nu egalează întîlnirea pe care ai avut-o aseară cu Faust (nu cred că te-ai întîlnit cu el, mai degrabă cu Goethe)“. Şi continuă, cu trimitere la povestea lor de dragoste de această dată: „Nu poţi bănui nimic fiindcă din tine nu pot porni aceste lucruri. Maximum ce-ai putut da l-ai dat pe Diham. Nu poţi ieşi din tine mai mult decît atît. Simţeam aceste lucruri şi mi-era teamă de ele. Cica mi-a amintit că e ziua mea de naştere. Seara am ascultat o parte din cele 12 evanghelii. M-am liniştit?“. Cît de adînc să fi fost consumul sufletesc al acestei fiinţe dotate cu infinit de subtile capacităţi senzitive, încît să-şi fi uitat propria aniversare? Este ziua de 6 aprilie, iar pe 9 e Paştele. În duminica de 9, Anonima rămîne acasă, citindu-l pe Claude Farrère şi nostalgiind, iar notaţia din 17 aprilie anunţă sfîrşitul poveştii de dragoste: „Somn greu şi agitat. Mi-ai închis toate drumurile care merg spre tine. Elanurile mele s-au lovit izbite de porţi zăvorîte. Nu mă pot întoarce pe planeta mea ca prinţul cel mic… pe mine nu mă aşteaptă nici o floare“. Refugiul îl constituie, de la această dată, muzica şi cărţile, iar viaţa intelectuală a acestei tinere se dovedeşte a fi fost cu adevărat savuroasă: la Apostol ascultă Impromptu-uri de Schubert; Cvintetul pentru două violoncele de Schubert; Concert în re minor de Beethoven; Cvintet cu clarinet de Mozart; Preludii şi Fugi de Bach, Corelli, Debussy şi Dvorak, în cea mai mare parte. Muzica e dublată de alte lecturi din Gide şi mult Rilke, dar şi de Scurta cronică a Magdalenei Bach sau Nebănuitele trepte a lui Blaga.