OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „Maria Filotti“, Braila – Drept ca o linie de Luis Alfaro. Cu: Marius Manole, Liliana Ghita, Mihaela Trofimov, Elena Anaron, Cornel Cimpoae, Emilian Oprea, Valentin Terente. Montaj video: Radu Grigore, Lucian Nastase. Grafica video: Vasilica Ionescu. Sound design: Vivian Papadatu. Scenografia: Alina Herescu. Regia: Radu Apostol.


Desi vremea e urita, afara ploua si e un frig intepator, desi Braila e departe si in masina sint locuri putine, desi ne inghesuim toti, certindu-ne pe scaune, plecam totusi spre Braila, chiar si in picioare. „Vinovat“ de toate aceste suferinte si de cele viitoare este tinarul regizor Radu Apostol, care ne-a invitat la premiera spectacolului sau Drept ca o linie de Luis Alfaro. Dar cine a vazut Before breakfast si Acasa, ultimul aducindu-i regizorului Premiul UNITER pentru debut, stie de ce s-a inghesuit in microbuz. Afisul sugestiv, in acelasi stil original al lui Radu, ne-a atras atentia inca de la intrare.
In foaierul teatrului: poze, imprastiate pe drapaje rosii, cu artisti care au murit de SIDA. Drepti ca o linie au fost toti cei care au avut acest destin. In viziunea lui Luis Alfaro si a lui Radu Apostol, SIDA reprezinta un privilegiu acordat celor care cauta iubirea – este un fel de ultima sansa: o boala data spre vindecarea sufletului. Toti cei care au suferit de aceasta boala si cei care vor mai suferi au fost si vor fi niste alesi.
Radu Apostol, desi tinar, dovedeste o maturitate deosebita atunci cind isi alege subiectele. Radu Apostol pare a fi un curajos dintre aceia care spera inca in faptul ca teatrul mai poate schimba ceva.

In Drept ca o linie, protagonist este Paulie, tipul homosexualului inadaptabil, lipsit de comunicare, atins de virusul HIV si dominat de mama sa, o fosta prostituata. Spectacolul vorbeste, in aceeasi masura, despre relatia mama-fiu, o relatie care poate ajunge distructiva. Sau despre viata, dragoste si moarte. Despre limite si despre cit de multe poate insemna „normalitatea“.
E greu de apreciat care dintre cei doi actori merita mai multe aplauze: Marius Manole, care se transfigureaza imprevizibil, trece de la dragoste la ura, de la agresivitate la delicatete, de la acceptare la renegare a propriului eu si care, in cele din urma, renunta la revolta si sta in fata destinului drept ca o linie; sau Liliana Ghita, care joaca perfect rolul mamei dominante, care cu dragoste isi distruge fiul, fara a intelege ce se intimpla cu ei. Amindoi se completeaza si ating emotia fara nici cea mai mica urma de exagerare sau de falsitate. Spectacolul, desi de un realism tragic, este dublat de o aura poetica, scenografia simbolistica a Alinei Herescu adecvindu-se perfect textului.

De o mare finete sint, in ansamblul spectacolului, citeva imprevizibile obiecte cu alura suprarealista: un enorm receptor, un scaun de tratament cu spatar flexibil care, spre final, se transforma in balansoar, intorcindu-l pe Paulie in copilarie; si chiar miinile si picioarele eroului, alungite neverosimil (prin diverse materiale) si ridicindu-se in aer.
Coregrafia atenta a Laurentiei Barbu il valorifica mai ales pe Marius Manole. Actorul exprima, prin trupul sau despuiat, iluzia unei linii care se straduieste sa ramina dreapta.
Desenele proiectate episodic sint realizate de Vasilica Ionescu, cu care Radu a mai colaborat, elev in clasa a VIII-a al Liceului „Nicolae Tonitza“.
Coloana sonora reuseste sa fie si emotionanta, si subtila, regizorul neoptind pentru vreun Fredy Mercury.
Drept ca o linie. Sau, cu alte cuvinte (ale lui Radu Apostol): „invata sa simti/ iubeste pina la capat/ nu-l pierde pe cel de alaturi/ accepta totul asa cum e“.