La 15 decembrie 2010 s-au împlinit zece ani de la
apariția, într-o publicație din Ungaria, Elet es Irodalom, a celebrei Scrisori
către Prietenii mei români, datorată cunoscutului gînditor și ex-disident
maghiar (iar azi, din păcate, din nou ostracizat de către actualul guvern
Orban…), originar din Cluj, Gáspár Miklós Tamás. Scrisoarea vedea lumina
tiparului în zilele agitate dintre cele două tururi ale alegerilor
prezidențiale din România anului 2000 și-și propunea să ofere o posibilă
explicație a prezenței lui C. Vadim Tudor în turul doi al alegerilor. În
sinteză, G.M. Tamás, reputat expert în chestiunile românești, susținea că
motivul pentru care șeful PRM a ajuns în turul doi trebuie căutat în alunecarea
tot mai accentuată către dreapta și către naționalism a curentului majoritar,
dătător de ton, al intelectualității românești post ’89, mai precis, în
resuscitarea miturilor ortodoxiste, autohtoniste și a celor ale extremei drepte
interbelice, inclusiv prin inflația de Eliade, Cioran, Noica, Țuțea – care se
adăuga dozei masive de protocronism național-ceaușist îngurgitată în perioada
dinaintea Revoluției – în detrimentul orientărilor liberale sau de stînga
democratică, pro-europene, occidentaliste etc., de sorginte pașoptistă și
iluministă. O veche dezbatere în civilizația română, de la Eugen Lovinescu
încoace… Textul a făcut vîlvă și a fost publicat și în România, în paginile
revistei Dilema (16 februarie 2001), însoțit de mai multe reacții din partea
unor personalități autohtone. Ulterior, scrisoarea și toate comentariile
suscitate au fost reluate într-un volum, sugestiv intitulat Intelectualul român
față cu inacțiunea (coordonator Mircea Vasilescu, postfață de Adrian Cioroianu,
Editura Curtea Veche, 2002).
Încă de la sfîrșitul lui 2009, mi-a încolțit ideea de a-l
invita la București pe filozoful maghiar. Visam la o dezbatere de bilanț:
scrisoarea lui Tamás la zece ani după, o dezbatere la care să participe
destinatarii și comentatorii ei de acum zece ani. Ce s-a schimbat, ce s-a
împlinit, ce nu s-a adeverit, la ce s-a ajuns… Invitați, de la sine înțeles,
gîndeam eu, cam naiv, fiind toți cei ce luaseră parte la dialogul de acum zece
ani. Mi-aș fi dorit, firesc, să asociez revista Dilema (actualmente Dilema
veche, sub conducerea aceluiași Mircea Vasilescu) drept coorganizator, pe baze
egale, în calitate de gazdă de acum zece ani, ce deținea, într-un fel,
copyrightul. N-a fost să fie. După mai multe peripeții, ce au durat fix un an
și jumătate, cu ajutorul material, nesperat și necăutat, al Fundației
social-democrate germane Friedrich Ebert, am reușit, în cîteva zile, ceea ce nu
izbutisem de-a lungul unui an: să-l aduc pe Gazsi la București. S-a întîmplat
pe 26 și 27 mai 2011.
Cum Dilema, în mod surprinzător, a declinat oferta de
partenariat (deși dl Pleșu se arătase receptiv la inițiativa mea), l-am invitat
pe Tamás numai în numele Institutului Revoluției Române din Decembrie (din al
cărui consiliu științific fac parte) și, grație lui Cristian Pîrvulescu, am
cooptat și SNSPA. Ni s-a alăturat și grupul CriticAtac. În toamna trecută, în
2010, l-am sunat la Paris pe dl Mircea Iorgulescu, de care mă lega o veche
admirație și prietenie, dar și o certă comunitate/complicitate de idei. În
calitatea sa de fost participant la schimbul de idei din 2001, doream, firește,
să-i adresez o invitație. A fost chiar primul cu care am vorbit. A acceptat-o
fără ezitare, era încîntat de proiect (cu o unică rezervă pe care o vom aminti
mai jos). Cu totul alta a fost însă reacția celorlalți 16 participanți de acum
un deceniu, cu toții contactați. Excluzîndu-i pe cei decedați (Zigu Ornea și
Pavel Câmpeanu) și cu excepția lui Andrei Cornea (care a fost de acord, dar
care, pînă la urmă, n-a mai putut veni din cauza unui colocviu simultan, Evreii
și avangarda, la Universitate, al cărui organizator era) și a lui Victor
Neumann (stabilit la Timișoara), n-a mai fost de față la întîlnirea principală,
decît sociologul francez Claude Karnoouh, aflat, acum, la București… Restul,
enumerați alfabetic, în ordine de pe coperta volumului sus-menționat: Theodor
Baconsky (cum semna în 2002; acum, mai nou, scris Teodor Baconschi, fără h și
ky!), Sorin Ioniță, Alina Mungiu-Pippidi, Ovidiu Pecican, Sorin Vieru, Sever
Voinescu etc. au lipsit. Mare păcat! Totuși, sala a fost plină.
A doua zi, am ținut să-i povestesc lui Mircea Iorgulescu,
la telefon, cum a decurs colocviul, să-i transmit salutul unora dintre
participanți și, mai ales, să-i spun, apăsat, cît de mult ne-a lipsit… Îl știam
foarte bolnav, mai vorbiserăm la telefon în ultimele luni, mai schimbaserăm și
e-mailuri (așa l-am pus în contact cu Ana Maria Vulpescu, îngrijitoarea
colecției „Biblioteca Pentru Toți“, în care și-a publicat ultimele texte noi
și-n care sper că va apărea în curînd și reeditarea volumului Însemnare a
călătoriei mele, de Dinicu Golescu, punctul zero al occidentalizării noastre,
pe care, ca nimeni altul, Iorgulescu l-a
descris într-o curajoasă postfață, intitulată „Firescul ca excepție“, apărută
într-o modestă carte școlară publicată de Editura Minerva, în 1977). Starea
sănătății sale se agravase, însă, dramatic... Fiindu-i afectate corzile vocale,
vocea de-abia dacă îi mai era perceptibilă. Acum, din păcate, nu mi-a mai
răspuns. M-am hotărît atunci să-i adresez un e-mail cu veștile respective. Bine
am făcut! Era în 29 mai. Pe 30 mai, am avut bucuria de a primi, prompt, un
răspuns de confirmare. Conținutul însă m-a zguduit. În speranța că nu comit o
impietate făcînd public acest text privat, cu siguranță printre ultimele scrise
de el, îl reproduc, integral:
„Dragă Adrian,
a) Îți răspund laconic și pe puncte, nu am putere să stau
prea mult la ordinator:
b) toate mesajele tale au ajuns, și cele trei telefonice,
și cel de acum.
eu nu pot răspunde / vorbi la telefon, fiindcă nu am
voce. Nevastă-mea era în oraș.
c) îți mulțumesc pentru cuvintele bune și pentru că nu
m-ai uitat. În starea în care mă aflu sînt atitudini prețioase.
d) starea mea e proastă. Din martie fac naveta – în
ambulanță – între casă și spital, cu internări de urgență, intervenții de tot
felul, ameliorări vagi și efemere. Am mari probleme de respirație, din cauza
unei infecții rebele, căreia medicii nu-i pot veni de hac.
e) pe frontul anti-cancer, chimioterapia este eficientă,
tumoarea este staționară, dar există un revers: organismul meu nu mai rezistă
la citostatice, de aceea sînt stors de puteri, țintuit în pat, merg doar prin
casă, ținîndu-mă de pereți. Se preconizează o pauză, nu știu cînd.
Cel mai bun sistem de comunicare e cel prin e-mail.
Te îmbrățișez fratern, Mircea.
Starea sănătății. Aceasta a și fost, de altfel, rezerva
sa, mai sus-evocată, încă din toamna trecută, atunci cînd, telefonic, îi
vorbisem pentru prima dată despre proiectul meu care tocmai prinsese contur și
cînd mi-a dat acceptul său: a ținut, totuși, să precizeze că el nu beneficia
decît de circa cinci zile „bune“, alternînd cu zece „proaste“, cînd era,
efectiv, imobilizat la pat. A fost, pentru mine, un prim șoc. Spera, deci, ca
evenimentul să aibă loc într-una din zilele sale bune, pentru a putea fi de
față. Mi-a lăsat de înțeles că își dorea mult aceasta… Că ar fi constituit o
bucurie pentru el (cum bucurie fost, probabil printre ultimele, în mijlocul
multor atacuri și decepții, apariția textelor sale, scrise cu mult greu, în
chinuri, în lunile din urmă, despre Caragiale și Buzura, din „Biblioteca Pentru
Toți“, serie pentru care încă mai avea planuri). Ar fi avut ce spune. Din
nefericire, participarea sa la colocviul în jurul Scrisorii lui Tamás n-a mai
fost cu putință… Lucrurile s-au precipitat.
Dar la conversația din toamna lui 2010 a mai adăugat o
observație de o tulburătoare și detașată, aproape entomologică luciditate,
care, pur și simplu m-a cutremurat: „ținînd cont că sînt bolnav de un an și,
avînd în vedere speranța de viață a celor aflați în situația mea, statistic eu
ar fi trebuit să fi murit de două luni“. Este cea mai tulburătoare și mai
emoționantă dovadă de atitudine neînfricată în fața morții din cîte am cunoscut
vreodată. A avut curajul, rarisim, impresionant, de a-și înfrunta și privi
propria moarte, cu exemplară demnitate, drept în ochi… Mircea Iorgulescu s-a
stins pe 7 iunie. Odihnească-se în pace! Sit sibi terra levis!...
P. S. In Jurnalul Național, din 22 și 23 iunie, se găsesc
două mari, mișcătoare pagini dedicate memoriei sale (semnează, printre alții,
Gabriel Dimisianu și Augustin Buzura), ca și în Observator Cultural (Bedros
Horasangian), precum și un text mic în România literară, nr. 24, din 17 iunie,
plus o analiză de Ion Holban (nr. 28). Nu au fost multe… Mircea Iorgulescu,
independența sa de gîndire, spiritul său critic, luciditatea, tăria de caracter
incomodau. Quod erat demonstrandum!
București, 11 iulie 2011
În imagine: Mircea Iorgulescu, fotografie de Victor Eskenazy (RFE/ RL)
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters