OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ultimul film al lui Mircea Daneliuc, Legiunea straina, ne spulbera ultima speranta de redresare a ultimului lider „neexpirat“ al „generatiei ’70“. Si, cunoscind proiectele realizatorului (in numar de doua) finantate orbeste de CNC, nu ne putem amagi nici ca ne-ar mai ramine o sansa: imprevizibilul. Acesta n-ar fi de ignorat la un artist autentic, cit timp nu si-a inscenat encomiastic, fara pic de umor, propria inmormintare incognito, cum a facut-o congenerul Dan Pita in Femeia visurilor, si nici nu si-a ratat in linie dreapta si integral toate incercarile de dupa hotarul anului 1989, ca regretatul Mircea Veroiu, disparut prematur.

Fiindca, fata de Dan Pita si Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc a avut din start unele optiuni care i-au conferit un plus de validitate ontologica, in aptitudinea de a rezista malformatiilor induse de dictatura. A fost in avantajul sau formativ priza lucida si nervoasa a realului prezent din Cursa (1975), Proba de microfon (1980) si mai ales Croaziera (1981), inainte de a se lasa prins de centrifuga filmului de epoca, in care intrasera de la inceput comilitonii in tandem Pita si Veroiu, cu altminteri eminentele ecranizari Nunta de piatra si Duhul aurului, dar urmate de „iesirea din mina“ prin coniventele in cascada ale filmului de gen contrafacut, cu fantezii searbede (Hyperion, 1975), sociologisme retro servile (Minia, 1978), ecranizari decorativ-narcisiac-gongoric-fastidioase, seriale de ocazie, toate uzurpatoare ale vocatiilor filmului de autor.

Genele mai norocoase au facut, dupa Revolutie, din semidisidentul de odinioara Mircea Daneliuc noul performer al productivitatii, atit in anii ’90, cit si in primul deceniu al secolului incipient, cu un record de 10 (zece) titluri – cite cinci repartizate simetric in cele doua spatii temporale (daca socotim si proiectele deja stipendiate). Nu insa fara specularea, la egalitate de puncte cu fostii secretari PCR Sergiu Nicolaescu si Andrei Blaier, a posturii de director de casa de film etatista, autofinantindu-si din bani publici propriile scenarii din deceniul defunct, apoi intimidindu-i pe mai marii succesivi de la CNC 2. Carora le-a convenit si le convine ca, alaturi de perdeaua de fum care e finantarea sporadica a citorva proiecte ale tinerilor talentati, sa se poata prevala si de proiectele perdante (cu atit mai bine!) ale unui Daneliuc, spre a-si perpetua malversatiile, cu grosul Fondului Cinematografic National.
Pe cit de simetric umflat e bilantul numeric al celor doua decade, pe atit de disparat-paguboase sint insa, calitativ, recolta filmica aferenta si diagnosticarea ei critica.

Binisor inainte ca Dan Pita sa piarda timpul si sa risipeasca inutil fondurile cu monumentalul alegoric greoi din Hotel de lux (1992) si mult inainte ca Mircea Veroiu sa gloseze la fel de desuet-steril in Somnul insulei (1994) – directori si ei discretionari la noile case de filme etatiste –, A unsprezecea porunca (1991) a inaugurat fundatura incremenirii postdecembriste in filmul-parabola, difuz-esopic, spre care – culmea ironiei absurde neconstientizate! – tocmai ultimul deceniu al dictaturii ii impinsese. Iar reversul acestui asincronism violent cu evolutiile cinema-ului de la cumpana secolelor nu putea fi altul, in filmele raportate la realitatile prezente, decit recursul la (in)suficienta unui grotesc paranoic, echivalent cu intoarcerea pe dos mecanic-razbunatoare a schematismelor propagandistice ale fostului „realism socialist“.
Mircea Daneliuc dispune de circumstanta atenuanta ca, facind profesionist, in paralel, literatura, nu mai simte limitele sincretismului, crede ca orice e valid pe hirtie e la fel si pe ecran (la care nu se mai uita, cum a declarat la conferinta de presa a precedentului rateu filmic, Sistemul nervos). Frizeaza insa si circumstanta agravanta de a legitima tragic, prin involutia filmografiei sale, paradoxul lui André Gide: „Arta se naste din constringere, traieste din lupta si moare de libertate“.