OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iubitorii de dialoguri între scriitori care chiar au ce spune vor avea ce citi în interviul luat de Norman Manea lui Saul Bellow, cu cinci ani înainte ca autorul Iernii decanului să se despartă, nonagenar, de lumea noastră. Dialogul a fost realizat sub egida Words & Images: the Jerusalem Literary project, „asociaţie nonprofit ce are ca scop înregistrarea video a unor interviuri detaliate cu cei mai importanţi autori evrei contemporani, explorînd conexiunile dintre opera şi identitatea lor evreiască“, iar cartea rezultată pune în scenă spectacolul unui spirit „elegant, cordial, detaşat“ (cum îl caracterizează Norman Manea), niciodată prins pe picior greşit. Cu un umor ambiguu, dezinvolt şi de un self control perfect, tînărul octogenar incită nu doar prin ce spune, ci şi prin ce evită să spună. Amestecul de francheţe brutală şi eschivă spadasină, subtil-autoderizivă, de înţelepciune talmudică şi individualism modern face farmecul experimentatului interlocutor, ale cărui „memorii“ vorbite au valoarea unui autoportret crepuscular. Înaintea despărţirii vine să cimenteze o prietenie de opt ani între doi prozatori de vîrste diferite, cu temperamente şi cu experienţe diferite – ambii etnici evrei veniţi din Est (Rusia ţaristă, respectiv România ceauşistă) în diaspora americană. Ambii – legaţi, într-un fel sau altul, de România şi de disputele despre trecutul legionar al lui Mircea Eliade.

 

Numai că, spre deosebire de Manea, Bellow nu a trăit direct nici experienţa terorii naziste, nici pe cea a comunismului real. A predat şi el la Bard College, dar în tinereţe, şi – fără a renunţa la evreitatea lui, inclusiv la cea religioasă – şi-a ales de la început identitatea de scriitor american. Foarte diferite, operele celor doi „scriitori intelectuali“ au totuşi unele puncte de întîlnire. Mă gîndesc, de pildă, la înrudirea tipologică dintre Herzog, eroul din romanul Darul lui Humboldt şi muncitorul din nuvela O fereastră spre clasa muncitoare a lui Norman Manea. Punîndu-i într-o balanţă afectivă pe „intelectualul evreu european“ Herzog şi pe „artistul european“ Humboldt, Bellow recunoaşte că se simte, după 20 de ani, mai aproape de nebunia romantică a celui din urmă. E însă pus în dificultate cînd i se cere să facă o ierarhie între cele două „naivităţi“, cea intelectuală şi cea artistică: „Ei bine, am încercat să mă decid, m-am întrebat care din cei doi este mai naiv: intelectualul sau artistul? N-am ajuns la o concluzie“.

 

Pentru ca imediat să adauge, precaut: „Nu sînt sigur dacă este un păcat să fii naiv, dacă este ceva serios“. Un moment important este cel în care cei doi scriitori vorbesc despre dificultatea de a reveni la „ambiguităţile“ prozei, după ce te-ai angajat intelectual în apărarea unei cauze publice. Soluţia aleasă de Bellow stă în separarea celor două planuri, în păstrarea unui domeniu interior autonom pentru „jocul“ artei: „Cred că, la un moment dat, am devenit foarte încăpăţînat. Ştiam care sînt lucrurile de care aveam nevoie ca să pot rămîne scriitor şi nu aveam de gînd să las pe nimeni să mă împiedice. Nu atît de dragul meu, cît de dragul jocului, care simţeam că trebuie jucat“. Un joc ce implică, în fond, o anume „artă“ a negocierii: „Ştii, întotdeauna am fost pe o poziţie defensivă, am apărat lucrurile care contau cu adevărat şi am făcut concesii cînd oamenii mă puneau la zid. Am fost din cînd în cînd capabil să fac cîte o concesie, doar pentru că nu conta prea mult“.

 

Admirator al prozei lui Sartre şi Céline, pe care i-a detestat ideologic, umanistul Bellow îşi atinge însă limitele comprehensiunii în faţa celui din urmă, refuzînd parcă să accepte că arta mare nu e, uneori, incompatibilă cu o opţiune politică inumană (şi, vai, onestă…): „Céline este o enigmă pentru toţi romancierii, după cum ştii. Din punct de vedere uman, e imposibil. Ai spune că e vorba de nihilism, dar un nihilism la puterea n. Nu-i un nihilism oarecare. Faptul că Céline a abordat problema evreiască aşa cum a făcut-o în perioada Holocaustului şi după aceea… O joacă şi o prostie. Nu avea cum să creadă ce spunea. Altfel, cum ar fi putut să scrie acele romane extraordinare? Céline a reprezentat o şaradă neplăcută pentru noi. Nu am putut niciodată să înţeleg cum se face că o mulţime de evrei s-au alăturat susţinătorilor lui. Mă certam mereu pe subiectul acesta. Spuneau: «A fost un artist extraordinar, prin urmare trebuie să-i iertăm totul…». Ce să zic! Am auzit argumentul acesta şi în legătură cu Wagner de mi-a ajuns, nu aveam deloc de gînd să-l mai aud o dată. Pentru Sartre am un alt soi de exasperare, bineînţeles“. În mod semnificativ, nu valoarea scriitorului francez e negată, în numele moralei, ci onestitatea angajamentului său antisemit… 

Un avantaj pentru Bellow şi un dezavantaj pentru cititori este faptul că interlocutorul nu-i cunoaşte bătrînului său prieten viaţa publică şi privată din deceniile anterioare. Cititorii români, martori ai controverselor legate de romanul Ravelstein şi de Mircea Eliade, au de ce să se simtă frustraţi, ca şi Manea însuşi. Nu putem decît regreta faptul că Bellow e atît de zgîrcit cînd vorbeşte despre Eliade sau despre fosta soţie româncă, Alexandra Bagdasar, că se dovedeşte prea discret cînd e vorba de viaţa sa intimă (spre deosebire de cea a fraţilor săi, admirabil portretizaţi). Şi, mai ales, că nu aminteşte deloc despre bunul său prieten Allan Bloom (alias Ravelstein), pe care într-un fel l-a şi lansat. Cu atît mai mult cu cît scriitorul american îşi ridicase împotrivă mediile PC din Chicago – într-un mod de care, fără îndoială, Bloom ar fi fost mîndru –, afirmînd că va considera, în cadrul multiculturalismului global, egalitate culturală pentru Africa atunci cînd va avea prilejul să citească un Proust african… Sub pecetea discreţiei ce ascunde amărăciuni sau traume rămîn şi amintirile despre România: ţara în care autorul Iernii decanului îl consiliase, cîndva, pe Norman Manea să nu se întoarcă şi pe care o vizitase el însuşi, după primirea Premiului Nobel, fiind întîmpinat cu aluzii antisemite („Cine se află în spatele premiului dumneavoastră?“).

 

Consistente şi pline de miez sînt, în schimb, consideraţiile sale despre scriitorul de culoare Ralph Ellison, maliţiile benigne despre Isaac Bashevis-Singer sau portretul hazos de soţ sub papuc al lui Eugen Ionescu. Evocarea relaţiei de la 25 de ani cu ideile lui Troţki (pe care Saul vrea să-l viziteze în Mexic şi îl găseşte la morgă, cu capul zdrobit de ucigaşul trimis de Stalin) constituie un punct de interes major al volumului, ca şi discuţiile abrupte, acut introspective, despre evreitate sau despre istoria foarte… epică a familiei Bellow (Belîi), evrei religioşi emigraţi din Rusia pe continentul american. „Secretul“ micului Saul care citeşte la opt ani, în spital, Noul Testament, se ataşează de Iisus şi păstrează secretul faţă de familie este evocat cu înţelegere. De altfel, dincolo de această „trădare“ inocentă şi pasageră a religiei strămoşilor, dincolo de toate „ereziile“ sale ulterioare, scriitorul va rămîne un nedogmatic legat profund de credinţă. Octogenar, „pledează“ în favoarea existenţei lui Dumnezeu (fără de care coerenţa întocmirii lumii n-ar putea exista) şi revine, mereu plin de curiozitate, asupra Vechiului Testament. Adăugînd ataşamentul mereu reafirmat pentru cultura înaltă, înţelegi bine ce îl apropiase pe Bellow de Bloom şi Eliade… Trebuie spus că, în emoţiona(n)ta prefaţă evocatoare, Norman Manea se delimitează oportun de resentimentele romancierului din Ravelstein, tentat să-l transforme pe Eliade în paradigmă caricaturală a intelectualului est-european: „Incapabil să renunţe complet la Grielescu, care, în rolul de intelectual român (şi est-european) generic, capătă, din păcate, tuşe caricaturale, Bellow îl pune într-un subtil contrast cu Céline…“. Un Céline pe care, nota bene, Bellow i-l preferă lui Eliade aşa cum, la soccer, suporterul preferă „înaintaşul“ unui „fundaş“...