Ultimul bal

Autor: Florin IRIMIA | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Evelyn Waugh

Întoarcere la Brideshead

Traducere şi note de Mihnea Gafiţa

Editura Leda, Colecţia „Maeştrii Leda“, Bucureşti, 2009, 432 p.

Combatant în cel de-al Doilea Război Mondial, căpitanul Charles Ryder se regăseşte, în 1943, în proximitatea reşedinţei Brideshead, o construcţie impunătoare, datînd din secolul al XVIII-lea, rechiziţionată acum de armată şi transformată în cartier general. Spre deosebire de restul companiei pe care o conduce, Ryder e deja familiarizat cu noul loc. În urmă cu 20 de ani, un tînăr student la Oxford venea pentru prima dată aici, într-o scurtă excursie, adus de noul său prieten, excentricul şi fermecătorul Sebastian Flyte. Tînărul, nimeni altul decît Ryder, nu bănuia la vremea aceea că va apuca ziua în care va putea intra ca soldat în acest palat de mici dimensiuni şi cu atît mai puţin că, la un moment dat, va fi la un pas de a-l locui ca proprietar.

Mai întîi am văzut Brideshead Revisited, după care l-am citit. Am vrut să-l citesc pentru că filmul mă făcuse curios, aveam sentimentul că pelicula nu reuşise să surprindă adevărata profunzime a cărţii, deşi o indicase ca pe un fel de ambiţie imposibil de redat în imagini. Citind cartea, am rămas însă cu aceeaşi senzaţie avută şi la sfîrşitul ecranizării, şi anume că ceva important a rămas nespus sau că ar fi putut fi spus altfel.

Brideshead... începe bine şi o ţine aşa toată „Cartea I“, care, trebuie menţionat, reprezintă două treimi din roman. Aici se ţes cele mai multe dintre firele intrigii, aici îl cunoaştem pe Charles Ryder şi sîntem martorii începutului lungii şi sinuoasei prietenii dintre el şi taratul Sebastian – mîndru posesor al ursuleţului de pluş Aloysius –, şi tot acum o întîlnim pe frumoasa Julia, pentru ca puţin mai încolo să rîdem de Rex Motrram, parvenitul sosit din Canada pentru a se căsători în Regat, şi să luăm trenul spre Veneţia pentru a face cunoştiinţă cu marchizul de Marchmain, tatăl lui Sebastian şi al Juliei, care s-a autoexilat byronian în Italia.

Un veritabil Künstlerroman, atîta timp cît un segment semnificativ al cărţii urmăreşte evoluţia artistică a lui Ryder, cel ce îşi abandonează studiile de la Oxford pentru a deveni pictor, Întoarcere la Brideshead se dovedeşte foarte preocupat şi de chestiunea credinţei într-o lume care, încă de pe atunci, începuse să se îndoiască din ce în ce mai mult. Agnosticul Ryder pătrunde în universul ultracatolic al familei Flyte, înnobilată Marchmain, cu aceeaşi curiozitate şi cu acelaşi sentiment al inadecvării cu care, mai tîrziu, va explora jungla sud-americană. Însă, spre deosebire de junglă, care-l încîntă tocmai datorită absenţei lui Dumnezeu, reşedinţa Brideshead, dispunînd de propria ei capelă, unde se oficiază constant slujbe religioase, îl fascinează în aceeaşi măsură în care îl şi revoltă. Asemenea unui fluture atras irezistibil de lumină, Ryder nu este în stare – deşi încearcă în repetate rînduri – să iasă de sub influenţa pe care aceşti aristocraţi sofisticaţi o exercită asupra sa. Şi chiar dacă averea familei pare, ca la protestanţi, a fi direct proporţională cu fervoarea credinţei, nu opulenţa, nu grandoarea, nu maiestuozitatea, prezente din plin pe domeniul Marchmain, sînt cele care-l ţin legat pe Ryder, emoţional şi spiritual, de această enclavă catolică. Într-o lume care pare a se dezintegra tot mai mult şi din ce în ce mai repede (retrospectiva naratorului începe cu anul 1923 şi merge pînă în preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial), constanţa şi mai ales intensitatea credinţei religioase a aristocraţilor Flyte sînt nu doar reconfortante, ci şi irezistibile. Şi chiar dacă uneori ei par a se revolta împotriva divinităţii (ca bătrînul lord Marchmain şi ca mult prea vulnerabilul Sebastian), nici unul nu se dezice de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, se întorc amîndoi la El asemenea cîinelui credincios care-şi va regăsi stăpînul şi casa după luni întregi de pribegie.

Odată cu „Cartea a II-a“, însă calitatea narativă şi stilistică a romanului se subţiază. Intriga nu mai are aceeaşi forţă; e ca şi cum Waugh ar fi abandonat pentru o perioadă lucrul la roman şi, cînd l-a reluat, nu mai avea chef de scris. Cel care surprinsese atît de bine spiritul vremii, satirizînd nu o dată superficialitatea şi mai ales naivitatea unei lumi abulice, decadente, incapabile să ducă la capăt iminenta autodistrugere, devine dintr-o dată tendenţios, se ia mult prea în serios, ca şi cum şi-ar fi propus să ne arate el adevărata cale într-o lume ce-a luat-o, de atîtea ori, pe drumuri greşite. Este bine cunoscut faptul că autorul s-a convertit la catolicism după ce, ani buni, îl refuzase pe Dumnezeu. Poate tocmai de aceea efuziunea stîrnită de revelarea unei spiritualităţi care iniţial nu-l preocupase îi diminuează lui Waugh calitatea scriiturii. Pînă la urmă, credinţa şi bucuriile (sau suferinţele) pe care aceasta ţi le oferă ar trebui să rămînă trăiri particulare.

În timp ce parcurgeam Întoarcere la Brideshead, am făcut o scurtă însemnare, şi anume că avem de-a face cu un roman vechi, interesant ca un obiect de muzeu, dar căruia îi stă cel mai bine în spatele vitrinei. Acum, la sfîrşitul lecturii, îmi menţin părerea, cu precizarea că, dacă cineva găseşte totuşi de cuviinţă să mai şteargă uneori praful de pe vitrina istoriei, noi, vizitatorii, vom vedea mai clar cum arăta lumea odată. Şi poate că ceea ce vedem ne va ajuta să apreciem mai bine prezentul şi să fim mai chibzuiţi cînd vine vorba de viitor.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Evelyn Waugh, Întoarcere la Brideshead

OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ultimul bal

Autor: Florin IRIMIA | Categoria: Literatură | 0 comentarii