OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Din cele 25 de carti publicate de Adrian Marino, conform enumerarii lor pe coperta interioara a ultimei sale publicatii, Prezente romanesti si realitati europene (editia a doua, Editura Polirom, 2004), sapte sint dedicate calatoriilor sale prin Europa si/sau relatiilor dintre Romania si Europa. Extinsa la prezenta ei tematica in ansamblul operei lui Marino, Europa ocupa fara indoiala o suprafata mult mai mare si este, cred, supratema tuturor preocuparilor sale culturale. Aceste „note de calatorie“ concepute, cum singur spune, ca un „jurnal intelectual“, de factura lui Mircea Eliade, reprezinta cea mai elocventa marturie din cite cunosc ca unii romani, putini dar cei mai buni, nu au incetat sa fie in perioada comunista ceea ce fusesera si inainte de ea: niste europeni. Intregul efort personal al lui Adrian Marino a fost, in deceniile de dupa detentie, sa demonstreze prin chiar comportamentul sau cotidian, nu numai prin ceea ce scria, ca, pentru el, nu existau granite in Europa...

si, in orice caz, nu intre Estul si Vestul ei. Pariul sau, despre care adesea am vorbit, era ca exista o a treia cale intre „romanul fugit in Europa“ si „europeanul exilat in Romania“: aceea a unui european oriunde egal cu sine si la fel de creator, destins si civilizat in raport cu oamenii, dar radical in raport cu ideile, la curent cu ce se intimpla peste tot, la est si la vest de aberante limite, cu zimbetul la fel de senin si inocent, desi cu vorba adesea minioasa impotriva celor „care nu...“ sau a celor „care se incapatineaza sa ...“. La Bucuresti si la Amsterdam, la Paris si la Cluj, Marino ma fascina prin stilul sau completamente context free. Eliade, Blaga, Vianu, desigur Al. Rosetti, poate si Ralea, poate si altii, au trait la mai toate longitudinile aceeasi bucurie de-a fi acasa oriunde in Europa si cu totii, pe cite stiu sau am aflat, au reusit cu aceeasi decenta sa-si ascunda ranile in fata mitocaniei romanesti, a gunoaielor si gropilor, a escrocilor si a nesimtirii din tara in care se nascusera. Au iubit, cu totii, Romania eterna si in numele ei au consimtit nu s-o ascunda pe cea din veac, ci sa incerce s-o schimbe, cu o neincetata perseverenta muta.

Cind se incrunta, coleric, Adrian Marino imi parea ca exprima, in felul sau, rictusul de amara lasitudine din ultimii ani ai lui Tudor Vianu. Dar ei ramineau europeni si in sensul ca refuzau sfinta injuratura romaneasca impotriva Romaniei, precum 99% dintre concetatenii lor care, prin defulare, cred ca se distanteaza de noroiul murdar (iarna) si praful (tot restul anului) din Bucuresti, in timp ce, redusi la o vorba cu naduf, nu fac decit sa se complaca in ele. Marino a fost insa, altfel decit cei numiti, si unul care a rezistat pina la capat, care a supravietuit, ca si Corneliu Coposu, nu numai inchisorii, ci si umilintelor din „libertatea“ ceausista. El a stiut insa, in plus, si sa ignore cu superioritate europeana atit ingustimea de spirit, cit si invidia colegilor inainte si dupa 1990. Caci Adrian Marino nu a beneficiat, in tara lui, de admiratia cu care a fost primit in restul Europei. Trebuie sa recunoastem, cu rusine, mai ales in acest moment, ca multi intelectuali de aici l-au privit intr-un fel in care tocmai demonstrau ca nu apartin aceleiasi Europe ca Marino. Poate un anume orgoliu al sau, nu neg, a jucat si el un rol, dar acest orgoliu era intemeiat.

Ei, noi, eram, daca eram, intelectuali care cautam Europa, o cautam plecind intr-acolo – raminind, unii, intorcindu-ne, altii –, pe cind Adrian Marino se afla, in tot acest timp, de la sine, in Europa. In postfata ultimului sau volum, el simte, din nou, nevoia de-a se explica, dovada a faptului ca ranile, desi ascunse, inca singerau: „Format intr-un alt tip de societate, cu o altfel de educatie culturala, nimic nu mi se parea mai firesc, mai natural, decit a pleca in strainatate. Prin 1938-1939, reper personal autobiografic, «plecarea» nu insemna, in Romania, o «problema»“. A insemnat dupa aceea, nu mai inseamna acum. Prima perioada ne-a schimbat, dar cit ne-a schimbat a doua la loc?
Plecarea lui Adrian Marino dintre noi este disparitia ultimului european. Atit cit a trait – noi prea departe de el – mi-a fost, ne-a fost un exemplu. Va trebui sa ne obisnuim cu ideea ca, de acum inainte, exemplul lui ramine unul din trecutul nostru si ca, de va fi vreodata sa devenim europeni in sensul in care el a fost, vom fi singuri.

Bucuresti, 22 martie 2005