OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National Bucuresti, Legenda ultimului imparat, de Valentin Nicolau.
Regia: Alice Barb.
Cu: Claudiu Bleont, George Ivascu, Mircea Albulescu, Ion Lucian, Constantin Dinulescu, Ilinca Goia, Carmen Ionescu.
Scenografia: Calin Arbore.


Fiecare timp cu experientele lui traumatizante in materie a visat ca asista la domnia „ultimului imparat“. Forme dintre cele mai delirante ale puterii au inspirat, ani dupa ani, viziuni eliberatoare, ba chiar si imbolduri punitive celor blestemati sa poarte pe umeri biografii complicate de conducatori scelerati. Ca tema literara, obsesia aceasta e si mai prezenta, iar secolul XX dotat cu instrumentele psihanalizei exceleaza in producerea de „modele“ susceptibile de a fi regasite in viata. Intre drama si tragi-comedie, claviatura tonurilor aproape ca a epuizat portretul dictatorului, fiind in multe privinte sincrona unei realitati la fel de inventive. Fenomenul ar putea stirni nedumeriri pe plan sociologic, intrucit parca niciodata teatrul n-a fost mai neputincios in a misca ceva in viata prin catharsis, stirnindu-ne astfel grave intrebari asupra puterii lui de a influenta mentalul colectiv.

Singura care a cistigat exersind in aceasta directie este, s-ar putea spune, „iluzia comica“, forma spectacolului teatral cu acel efect de perspectiva prin care scena pacaleste vrind sa spuna adevarul. Inspirindu-se din fabulosul spectacol al dramelor puterii, ea ne-a infatisat astfel nu mai putin fabuloase replici scenice, familiarizindu-ne cu un fenomen care continua sa produca frisoane.
O astfel de replica e si piesa lui Valentin Nicolau care se plaseaza cu curaj in zona perspectivei deformarii enorme a lui Jarry din Ubu, a unui cinism care maimutareste istoria devenita spectacol. Il urmeaza tinara si mult talentata regizoare Alice Barb care, sesizind esenta teatrala a textului, deschiderile ofertante ale metaforei, se lasa provocata de energiile ei ascunse, fiind nu o data cu un pas inainte prin expresivitatea rostirii.

Povestita in ideea unui grand guignol, in care locul marionetelor e luat de actori, legenda imparatului simbolic, imbibata voit de clisee si impinsa pina la ultimele consecinte prin evocarea ideii divine, pare o vesela si nesfirsita serbare (sau festivitate) ale carei scrisnete le vom auzi abia in final. Ritualurile cotidiente, de la mincat la dormit, ca si acelea ale protocolului curtii apartin deopotriva basmului stiut si timpului care-l povesteste. Schema scenariului paradigmatic la care avem acces, iata, prin intermediul teatrului, e asemeni unei canavale de tip commedia dell arte, care-si imbogateste tipologia cu personajele unei alte ere, cu situatiile unor alte experiente care si-au distilat in timp semnificatiile. Starea ludica in care e surprins „omul politic“ impodobit din antichitate cu acest pretentios calificativ, ii mai stirbeste ceva din maretie, iar spectacolul „domniei“ e plin, vai, de ridicol. In context, inscenarile, machiaverlicurile si tot inventarul obiceiurilor „de palat“ par amuzante jocuri de societate iar cei care le practica, inzestrati actori. Un spectacol al deriziunii, maret in forma, jalnic in continut si respingator ca morala (dar cine mai are nevoie azi de morala !), un spectacol fastuos in care vointa de putere se exhiba fara pudoare, frenetic si colorat, bufon si patetic. Regele si mascariciul isi disputa la nesfirsit prim-planul imprumutindu-si unul altuia infatisarea. Nici regele nu mai e rege, nici mascariciul mascarici in devalmasia instaurata de legea bunului plac.

In montarea de la Nationalul bucurestean, Alice Barb, din ce in ce mai maestra in constructii teatrale spectaculoase, ne transmite bucuria cu care face sa explodeze acest ritual avansind creator in lupta cu propria-i fantezie. Ea cultiva o ambiguitate proteica, dublind aparentele lustruite si limpezi ale povestii cu un fior de neliniste si spaima, rau prevestitor.
Cel mai bine se vede acest fapt in interpretarea actorilor.
Claudiu Bleont, revenit la forma artistica a marilor succese de odinioara, adopta cu voluptate stilul ludic propus, fiind in interpretarea acestui imparat, cind inocent, cind malefic, cind autoritar, cind supus capriciilor simturilor, pe alocuri chiar iluminat in atingere cu ideea creatiei divine care-i prilejuieste o scena memorabila. Actorul da viata cu har unei ideograme cvasiabstracte, personalizind sugestiv personajul cu trasaturile sale umane. Sugerata discret, ideea victimizarii eroului ca produs al masinatiunilor din jur imbogateste imaginea standardizata a monarhului absolut.

Histrionismul proverbial al lui George Ivascu e indrumat aici, paradoxal, spre surdina, asa incit mascariciul ii opune regelui citeva ingindurari necesare si pe alocuri chiar judecati aspre. Inceputul spectacolului il aduce in postura de raisonneur pe bufonul intelept care contempla rezervat coroana si tot astfel finalul, inchizind intre copertile legendei schizofrenica dedublare a imparatului.
Mircea Albulescu (generalul), Ion Lucian (Marele preot) si Constantin Dinulescu (Sfetnicul) alcatuiesc o suita imaculata (sint imbracasi in alb), impecabila in a nu-si lua nici o raspundere fata de intimplarile la care asista. Indiferenta generalului, perplexitatea nevinovata din privirile lui Ion Lucian, apatia sfetnicului astern asupra tabloului curtii tacerea vinovata la umbra careia au inflorit in istorie atitea crime.

Curtezana Ilincai Goia e fabuloasa, feliniana, mai ales in tabloul final apocaliptic, menit sa ilustreze nasterea unui alt imparat, perpetuarea dictaturii. Actrita stie sa-si exploateze darurile naturale si mai ales frumusetea diabolic-ispititoare atunci cind se insinueaza in „alcov“ (aici o imensa masa care se lungeste o data cu inaintarea amenintatoare a curtezanei), cind mingiie spatarul scaunului regal sau cind isi expune pintecul bombat. Din aceeasi zona a grotescului vine si regina mama in interpretarea actritei Carmen Ionescu, care puncteaza taios o periculoasa iesire din normalitate pe linie materna, marcata de un joc rece, calculat care rimeaza cu uriasii sini de butaforie aplicati pe costum. Scenografia lui Catalin Arbore creeaza spectacolului un spatiu exemplar. Un fundal cu oglinzi, in care-si rasfring chipurile nu doar actorii, ci si spectatorii, genereaza un spectaculos loc al mirajelor, unde imaginile inselatoare alterneaza cu stop-cadre ale unor compozitii studiate vizind momente importante din spectacol. Tabla de sah din podea, ca si reproducerea ei pe acoperamintul mai marilor curtii ne avertizeaza asupra traseului matematic al destinului conceput pentru acest imparat-generic (pentru care, fara indoiala, autorul a avut la indemina si modelul real romanesc – modul in care a fost construita si sustinuta imaginea dictatorului e un subiect inca neelucidat). Viziunea scenografica sustine amploarea gestului teatral pe care a dorit sa-l impuna spectacolului regizoarea. Desfasurarea larga, fastuoasa a scenelor, lustrul, eleganta ostentativa a ambiantei, unele hiperbolizari marcate prin costum si, mai ales, comentariul muzical excelent dau reprezentatiei o anvergura artistica remarcabila, folositoare in acelasi timp ideii opulente ea insasi, despre puterea megalomana. Contribuie la impunerea acesteia motivul fotografului majestatii sale (se pare ca, initial, piesa asa s-a chemat), intrupat de un pitic care sporeste efectul grotesc al bufonadei.
Experienta cu siguranta importanta in destinul piesei si al autorului, spectacolul Legenda ultimului imparat de la Teatrul National din Bucuresti vorbeste si despre seriozitatea unui mod de implicare in lansarea autorilor dramatici de azi, fara de care vom asista doar la intimplari nesemnificative.