Există oare un model paşoptist? Mai
funcţionează el în literatura şi în societatea
contemporană, şi dacă da, în ce fel? Aceste întrebări
pot constitui axa unei priviri generale asupra întregii noastre
istorii moderne, pentru că paşoptismul este o ipostază temporală
a unuia dintre cele două principii eterne care-şi dispută şi îşi
împart dialectic, rînd pe rînd, prim-planul vieţii
noastre politice, sociale şi, bineînţeles, literare. Heliade
Rădulescu le zicea „progresul“ şi „conservaţia“ şi dădea
un aspect caragialesc – mult ironizat de adversari – acestui
dublet dialectic prin formula „nici progres fără conservaţie,
nici conservaţie fără progres“. Da, modelul paşoptist a
constituit un puternic exemplu pentru oamenii politici de la mijlocul
secolului al XIX-lea, întrucît principalele ţeluri ale
revoluţiei nu fuseseră îndeplinite pe parcursul ei, fracturat
de intervenţia brutală a puterilor străine: nici cele naţionale
(unirea şi independenţa sau autonomia), nici cele politice şi
sociale (desfiinţarea privilegiilor şi participarea poporului la
viaţa politică); ele se realizează prin actul Unirii din ianuarie
1859 şi, treptat, după aceea.
În imaginarul public de la
sfîrşitul secolului al XIX-lea, şi deci şi în
literatura lui, paşoptismul va supravieţui în bună parte
deformat în demagogii de tipul Rică Venturiano, Caţavencu
ş.a. Disoluţia modelului etic paşoptist în această formă
caricaturală este firească: odată împlinită prin unirea din
1859, perioada de maxime tensiuni şi de mobilizare fără precedent
a resurselor morale pe care a inaugurat-o revoluţia a scăzut brusc:
nu şi retorica acelui moment. Rămas fără obiect, fără
entuziasmul care a produs acte de abnegaţie nemaivăzute de atunci
pe scena noastră politică (acte de eroism pur, ca acelea ale lui
Magheru sau ale soţiei lui Odobescu, renunţări la candidaturi
princiare, dedicaţie pînă la sacrificiu a oamenilor simpli,
cum a fost episodul celor opt victime ale represiunii din Bucureşti
etc.), „modelul“ paşoptist s-a degradat pentru că entuziasmul
originar se risipise. Nu numai Caragiale a surprins acest declin,
puţin mai tîrziu, ci şi scriitorii care fuseseră martori ai
apogeului, Filimon de pildă, al cărui Mitică Rîmătorian
este un Rică Venturiano ancilar: „Angel de candoare... trăiesc
pentru tine... şi pentru sărmana mea ţară, ca s-o ridic din
căderea la care a ajuns din cauza ticăloşilor de moderaţi...“
etc.
Eşecul urmează nu după înfrîngerea
din 1848, care duce doar la mutarea activităţii în exil, pe
scenele mai largi din străinătate, ci după ce acest model are
succes, după 1859, dintr-un motiv foarte simplu pe care Titu
Maiorescu l-a arătat în prefaţa primului său volum de
discursuri parlamentare, recunoscînd, în acelaşi timp,
marile merite ale revoluţiei: „Fără îndoială, mişcarea
de la ’48 avusese însemnătatea ei întrucît
manifestase, cu oarecare răsunet în Europa, deşteptarea
conştiinţei naţionale în românii din Principate şi
voinţa lor de a se dezvolta în conexitate cu civilizaţia
occidentală“. Scăderile mişcării trebuie însă căutate,
spune Maiorescu, în lipsa de realism a oamenilor care au
înfăptuit-o: „ca organizare politică, înlăuntrul
acestei tendinţe generale, oamenii de la ’48 nu au lăsat şi nu
au avut nici o concepţie reală. Constituţia din 15 iunie 1848, de
pe Cîmpul Libertăţii, de la Filaret..., era o operă de
fantezie, fără valoare practică..., naiva aşternere pe hîrtie
a unui amalgam de idei nebuloase...“. Aceste idei generoase au
putut, pentru moment, coagula forţele naţionale în jurul
revoluţiei, dar n-au putut inspira construcţia care trebuia să
urmeze după izbînda ideilor sale. Probabil că Gherea are
dreptate cînd apreciază că revoluţia n-a fost opera
burgheziei, ale cărei revendicări le exprima, căci burghezia
noastră nu era puternică atunci, „nici materialiceşte, nici
intelectualiceşte“; purtătorii ei de cuvînt şi cei care au
realizat-o „erau tocmai fiii clasei privilegiate, o pleiadă de
tineri culţi şi generoşi, iar burghezia a început să se
dezvolte mai tîrziu, ca un rezultat al introducerii
instituţiilor europene“.
Rolul revoluţionar neaşteptat pe care
îl împlineşte tineretul unei clase atacate în
privilegiile sale de chiar mişcarea respectivă este rezultatul unui
stimul cultural caracteristic epocii, o mare parte a societăţii
fiind antrenată în acţiuni de emancipare culturală
naţională, în înfiinţarea şi în susţinerea de
ziare, teatre, societăţi culturale şi şcoli, cum conchide limpede
studiul lui Paul Cornea: „Graţie lui Kogălniceanu şi prietenilor
săi, spontaneitatea dezvoltării culturale începe să fie
corijată, literatura capătă un ţel pe care să-l servească, un
criteriu care să-i gireze reuşita, o perspectivă care să-i anime
căutările“1. Acest stimul, pe care Virgil Nemoianu îl
numeşte „etosul învăţăturii“, este propriu Europei
răsăritene în epoca respectivă. El este cel care ar
caracteriza şi ar dinamiza evoluţia societăţilor emergente din
estul Europei, un etos al ştiinţei şi al învăţării ca
motor al devenirii şi al propriei legitimări, deci al ridicării
sociale: competenţa ca justificare a depăşirii propriei condiţii
(„Etosul central-european a fost orientat nu spre munca
producătoare de cîştig şi spre realizarea individuală, ci
mai degrabă către achiziţia de informaţie şi către
recunoaşterea comunitară a importanţei învăţăturii ca
standard al meritului şi avansării sociale“2).
Literatura face parte organică din
acest complex cultural, ea conferind nu numai substanţă şi o
imagine publică, o reprezentare epică ideilor respective, ci
împlinind şi rolul foarte important de a suplini lipsurile, de
a umple cu texte narative în proză sau versuri petele încă
albe din istoria noastră în curs de constituire. Nu ne vom
mira deci să găsim un poet ca Macedonski printre cei care se
revendică de la modelul paşoptist la trei decenii după înfrîngerea
revoluţiei, cînd scrie că „o revoluţiune este întotdeauna
regenerătoare şi întotdeauna genitoare a progresului. Proba
cea mai evidentă despre aceasta sîntem noi carii, dacă n-am
fi avut pe aceea de la 1848, am fi înzecit mai înapoiaţi
în cultură şi înzecit mai decăzuţi de cum sîntem“3,
după cum nici pe Delavrancea, care, în 1894, se revendică de
la acel 1848 în care participanţii jurau să lupte pentru
drepturile românilor, apărînd în acelaşi timp
„libertatea, egalitatea şi frăţietatea“ tuturor.
Pentru dreapta naţionalistă dintre
cele două Războaie Mondiale, paşoptismul – sau mai degrabă
parodia lui – devine simbolul demagogiei şi al inadecvării vieţii
politice din România şi ideologii acesteia reiau acuzaţiile
conservatorilor de la mijlocul secolului al XIX-lea, de pildă, că
ar fi vorba de un import de revoluţie, adusă de către tinerii
bonjurişti de la Paris; Nae Ionescu scrie, în articolul
„Cumpăna dreaptă“, din 1931, că „Toţi revoluţionarii
munteni de la ’48 din Franţa vin“, aşa cum spusese Al.
Depărăţeanu, încă din 1861, că revoluţia „n-a fost
naţională, ci numai o maimuţărie după aceea de la Paris“4.
Adept al concilierii celor două tradiţii româneşti, Mircea
Eliade este el însuşi un paşoptist entuziast, după felul în
care concepe şi realizează marile lui proiecte culturale, începînd
cu ediţia Hasdeu. Faptul că Eliade se opreşte asupra lui Hasdeu nu
e întîmplător, pentru că el vede în acest
polihistor un geniu reprezentativ al epocii de la mijlocul secolului
al XIX-lea, caracterizate prin „setea de monumental, de grandios“,
apoi printr-un „sincer sentiment de colaborare, de solidarizare în
creaţie…, optimismul civic şi mesianismul românesc se
împăcau de minune cu această nebunească voinţă de creaţie,
cu această tradiţie enciclopedică popularizată prin 1848 şi
devenită multă vreme aproape un program oficial“. Eliade dă şi
răspunsul cel mai nimerit acuzaţiei de maimuţăreală a Europei:
„Cred că e o judecată pripită; oamenii aceia voiau să întreacă
Europa, ei se simţeau zorile unei noi umanităţi, începeau un
nou ev. Oamenii Renaşterii nu aveau conştiinţa că maimuţăresc
antichitatea, ci că o restaurează…“ (toate, în prefaţa
la Operele lui Hasdeu).
Nu cred că modelul paşoptist mai
există
Nu e de mirare că ultimul mare
paşoptist în cîmpul culturii noastre este Adrian Marino,
exegetul lui Macedonski şi al lui Mircea Eliade, care vede în
cei doi mari înaintaşi figuri reprezentative şi esenţiale
ale paşoptismului românesc în ceea ce avea el mai
caracteristic: europenismul, pentru care ieşeanul relegat în
mijlocul Transilvaniei pledează o viaţă întreagă dintr-un
patriotism de esenţa celui pe care Eliade îl admiră la Hasdeu
– „Vreau să ne construim efectiv o ţară! Serios, metodic, pe
baze solide. Deci, în acest sens, sînt paşoptist (sau
neopaşoptist). În sensul lui Bălcescu“5. Cu atît mai
mult cu cît „experienţa paşoptistă… îşi păstrează
întreaga actualitate“6.
Şi spun „ultimul mare paşoptist“
întrucît nu cred că modelul paşoptist mai există; ca
simbol al creativităţii şi al construcţiei enciclopedice de care
vorbeşte Eliade, el a murit odată cu Marino şi cu idealismul
generaţiei lui, trecute prin închisori şi domiciliu
obligatoriu cu un incredibil spirit paşoptist: rezistenţă faţă
de agresiunea de orice fel, continuitatea existenţei în
cultură, în sensul cel mai concret, credinţă în
justeţea cauzei lor şi în demnitatea umană. Ca produs al
altruismului şi al bunăvoinţei instituţionalizate, ca act
decurgînd dintr-o liberalitate consimţită, precum înrolarea
tinerilor bonjurişti la ’48 sau la ’59, acest paşoptism nu mai
este nici posibil, nici productiv în serie simbolică.
Paşoptismul este cel mai bine reprezentat astăzi de un pragmatism
tenace şi ambiţios, aproape de contrariul său istoric, pe care îl
însufleţeşte o moralitate profesională fără fisură. În
sensul lui Bălcescu, vorba lui Marino. Mai complicat de practicat în
viaţa politică într-o epocă a globalizării şi a marilor
pariuri economice, acest neopaşoptism se va manifesta în
special în cultură, inclusiv – sau mai ales – în
cultura materială. Dar scînteia şi liantul acestui proces, cu
atît mai mult cu cît mizele depăşesc cu mult individul,
nu poate fi decît cultura umanistă, cultura enciclopedică,
avînd pe un loc central arta şi literatura.
–––––––––––––
1. Paul Cornea, Originile romantismului
românesc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008,
p. 502.
2. Virgil Nemoianu, The Triumph of
Imperfection. The Silver Age of Sociocultural Moderation in Europe,
1815-1848, Columbia: University of South Carolina Press, 2006, p.
175.
3. „Despre revoluţiune...“, în
Telegraful, 1876, nr. 1139, p. 2.
4. „Trădare. ’48 şi C.A.
Rosetti…“, în Concordia, III, 1861, nr. 40.
5. Adrian Marino, Al treilea discurs:
cultură, ideologie şi politică în România, Editura
Polirom, Iaşi, 2001, p. 69.
6. Adrian Marino, „Pentru
neopaşoptism“, în volumul Descoperirea Europei, Editura
Aius, Craiova, 2006, p. 20.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters