OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Poate va fi parut curios faptul ca un umanist erudit, cu formatie filozofica si teologica, vocatie hermeneutica si deschidere comparatista precum Nicolae Balota a fost cel care a scris prima monografie despre Urmuz. Aparuta in anii destinderii poststaliniste, intr-un moment in care avangarda interbelica – de mult domesticita – era recuperata cu frenezie, iar voga europeana a neoavangardelor si a literaturii „absurdului“ impulsiona nevoia interna de sincronizare europeana, cartea in speta venea sa dubleze prima reeditare postbelica a Paginilor bizare, opusculul urmuzian alcatuit si adaugit – dupa patruzeci de ani! – de catre acelasi neobosit Sasa Pana.

Nevoia de (re)legitimare internationala venea, apoi, pe fundalul recuperarii selective a lui Eugen Ionescu/ Eugéne Ionesco si a nevoii de relegitimare moderna. Critica romaneasca de dupa 1965 a vazut in Urmuz, pe urmele emulilor interbelici ai acestuia, un precursor absolut al literaturii tuturor avangardelor, adevarat mit autohton in materie. Dupa unii, chiar un precursor mondial... Pe de alta parte, exilul il introdusese deja in circuitul extern, contribuind semnificativ la prefigurarea unui neasteptat destin postum „national si universal“... Una peste alta, momentul 1970 in receptarea romaneasca a scriitorului a fost decisiv, comparabil intrucitva cu centenarul sau din 1983.

Cu precizarea ca „recuperarea umanista“ din perioada destinderii va capata, in deceniul al noualea, accente protocroniste marcate. Dosarul e vast, nu insist...
Dupa eseul monografic din 1970, Nicolae Balota il va include, citiva ani mai tirziu, pe autorul Fuchsiadei intr-o galerie „respectabila“ a prozei romanesti moderne din De la Ion la Ioanide (v. capitolul „Post-scriptum urmuzian“). Mai mult: in prima editie romaneasca a lucrarii lui Hocke despre Manierismul in literatura, acelasi Balota completa microantologia comparatistului german cu texte romanesti de Ion Barbu si... Urmuz. Iar intr-un redutabil volum anterior, Lupta cu absurdul (al carui titlu facea o concesie minimala in fata optimismului umanist-socialist ce privea literatura absurdului ca expresie a „descompunerii“ Occidentului...), criticul plasa – implicit – textele urmuziene intr-un cadru european mai larg: de la Lewis Carroll, Alfred Jarry, Christian Morgenstern la Kafka, Beckett sau E. Ionesco. Nicolae Balota a fost, fara indoiala, unul dintre cei mai avizati si mai consecventi artizani ai acreditarii acestui tip de literatura in Romania.

Ca si colegii sai din Cercul Literar de la Sibiu, ba chiar, pe anumite laturi, mai mult decit ei, comparatistul venea cu atuul unei formatii de care generatiile crescute in anii comunismului si dupa nu vor mai beneficia. Caci filozofia istoriei si a culturii, estetica si teologia au fost programatic evacuate din pregatirea criticilor literari, iar neopozitivismele structuraliste (si, in genere, „scientismul“ noilor metode teoretice) nu vor fi, cu toate meritele lor, in masura sa compenseze prabusirea de facto a umanismului traditional. Efectele acestei pierderi se simt: traim, doar, in mijlocul lor...
Revenind: demersul din 1970 al lui Nicolae Balota nu se limita la o „simpla“ monografiere a lui Urmuz. Ceea ce a contrariat a fost faptul ca bizarul autor era luat cit se poate de in serios, plasat, cu risipa de referinte erudite, intr-o genealogie artistica si intelectuala dintre cele mai prestigioase: Ovidiu, manieristii („robotii“ din grupurile picturale ale lui G.B. Bracelli), Athanasius Kircher, Hieronymus Bosch, moralistii francezi, Leibniz, Sade, Hoffmann, Poe, fara a mai vorbi de dadaisti si suprarealisti (Picabia, Chirico, Klee, Duchamp, Dali), de „contemporanii sai“, Carroll, Christian Morgenstern si Jarry, de Kafka ori de „literatura eschatologica“ a lui Beckett si Ionesco, profeti ai „mortii literaturii“.

Totodata, Urmuz era discutat in directa relatie cu citeva aspecte mai vechi sau mai noi ale crizei religioase europene: de la accedia medievala – vidul spiritual si existential care-i pindea pe calugarii melancolici – pina la „demonia erotica“ sadiana si constiinta apocaliptica a modernitatii tirzii. Lucru absolut necesar pentru scoaterea definitiva a autorului de sub tutela unor prejudecati curente la acea data („diletant minor“, „comic“, „extravagant“, scriind ca sa-si distreze surorile etc.) Tipologizarile meticuloase: „omul mecanomorf“, „omul pasare si obsesia zoologica“, „homo viator“, „bolgiile Erosului“, „sadomasochism“, „procesul Legii“ s.cl. vor face, dupa cum se stie, cariera. Dar... nu era oare prea mult pentru bietul Urmuz? Lucrurile ramin oricum imposibil de transat, unul dintre meritele criticului fiind acela de a nu apasa prea mult – cum au facut-o atitia – asupra asa-ziselor merite de „precursor absolut“.

Exista, apoi, destule distinctii utile si puneri la punct avenite, cum ar fi, spre exemplu, cele privind „onirismul“ urmuzian sau contestarile – stimulative, provocatoare – venite din partea lui Alexandru George. Faptul ca Urmuz este discutat mai mult ca precursor al „literaturii absurdului“ decit al avangardei romanesti interbelice nu mi se pare, nici el, lipsit de relevanta (un punct de vedere similar sustinuse, cu citiva ani inainte, si Matei Calinescu) in conditiile in care avangardismul presupunea un militantism ideologic strain cu desavirsire discretului, obscurului grefier din subterana. Pe de alta parte, prin formatie si vocatie criticul manifesta o predispozitie pentru clasicitatea modernistilor, pentru straturile lor de profunzime (de „vechime“) obnubilate de formula novatoare, pentru traditiile in care, cu sau fara voia lor, se insereaza, pentru fizionomia transindividuala a artelor poetice personale. Si totusi: preluind – cu privire la cazul Urmuz – distinctia lui Thibaudet intre „situatia“ academica si „prezenta“ (influenta, productivitatea, actualitatea) unui scriitor, nu era oare „academicul“ Balota si un „avangardist“ paradoxal in domeniu? Predictiile sale pesimiste au fost, oricum, infirmate mai rapid decit s-ar fi asteptat: manualele scolare, istoriile literare, spiritul academic l-au asimilat pe „inasimilabilul“ autor al lui Emil Gayk, iar monografia din 1970 a dat un impuls decisiv in acest sens.

S-a vorbit, in ce-l priveste pe Nicolae Balota, de o marcata preferinta „scolastica“ pentru eruditie, hermeneutica si filozofia culturii in defavoarea esteticului propriu-zis, pentru general si categorial in defavoarea individualitatii „psihologice“, pentru „arhetipuri“ ca expresie a „fenomenului originar“ in defavoarea determinarilor contextuale. Lucrurile se pot, desigur, discuta, iar constatarea cuprinde mai mult decit un dram de adevar... Ceea ce face insa diferenta in – spre exemplu – abordarile eseistico-monografice despre Arghezi si Philippide, in eseurile docte despre prozatorii si poetii interbelici este soliditatea armaturii filozofice, substanta hermeneutica si anvergura comparatista a autorului. Prin comparatie, cu toata finetea si subtilitatea interpretarilor, critica „estetica“ autohtona a anilor ’60-’70 pare, lasind la o parte cele citeva exceptii notabile, prea putin apta de a intra intr-un dialog european al valorilor, prea localista, prea superficiala...

Fara doar si poate, „eseistul“ Balota nu a fost un critic de intimpinare, ci un critic universitar in cel mai deplin si mai nobil inteles al cuvintului. Astazi, se stie, separatia dintre critica foiletonistica si cea universitara este depasita la noi. Nu si aiurea. Departe de a fi un benign simptom de emancipare, fenomenul pare sa tradeze mai curind imaturitate, neasezare institutionala. Dar, vorba poetului, iar devine totul o lunga teorie... Un lucru ramine cert: prin forta imprejurarilor istoriei, Nicolae Balota nu a facut scoala intr-o Romanie din care a fost, de altfel, nevoit sa plece. Nu a fost, altfel spus, un „maestru“, ci un supravietuitor a carui lectie asteapta inca sa fie asimilata...