OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Valeriu Cristea
Dictionarul personajelor lui Dostoievski
Editia a II-a, Editura Polirom, Iasi, 2007, 974 pp.

Desi e considerata de unii, din lene a gindirii, un domeniu parazitar, critica literara prilejuieste uneori (e drept, destul de rar) capodopere in adevaratul sens al cuvintului. Dar pentru asta e nevoie nu numai de rigoare, de exigenta sau de o mare capacitate de efort, ci si de pasiune, de participare fara rest la cercetare; altfel spus, de vocatie. Alaturi de Lucian Raicu, Valeriu Cristea este criticul care s-a implicat cel mai mult, afectiv mai ales (altfel nici nu se prea poate), in critica pe care a scris-o. Pentru el literatura nu reprezenta o pasiune exercitata in timpul liber si nici o simpla meserie, exercitata cu detasare de chirurg, ci un fel de modus vivendi.

Altfel nu e de conceput cum de a reusit sa rotunjeasca un proiect ce poate parea prometeic, cum este Dictionarul personajelor lui Dostoievski. Dupa ce ii consacrase marelui rus, in 1971, un volum care analiza primele sale scrieri (Tinarul Dosotoievski), Valeriu Cristea a continuat sa ramina obsedat de umanitatea din opera scriitorului de capatii. Cine ii citeste memorialistica din Dupa-amiaza de simbata si Bagaje pentru paradis poate sesiza ca marile drame personale sint asumate, masurate in oglinda unora plasmuite de autorul Fratilor Karamazov. Dostoievski nu mai este pentru criticul sau un scriitor ca toti ceilalti, un pariu profesional, un reper livresc, ci devine una dintre certitudinile experientei sale existentiale. Coplesit tocmai de umanitatea acestei opere, Valeriu Cristea purcede la un recensamint al acesteia, din care intentiona sa nu lase nimic pe dinafara.
Era o datorie de onoare, nu numai pentru Daniel Cristea-Enache, nepotul disparutului autor, ci chiar pentru cultura romana, reeditarea, intr-un singur masiv op, a acestui monument de critica literara. Gestul, realizat impecabil de editura Polirom, merita cu prisosinta laudat.

„Un dictionar complet“...
...intentiona sa realizeze, conform propriilor marturii, Valeriu Cristea. Astfel ca, in afara personajelor ultracunoscute, care au impus intr-un fel adevarate categorii umane, din marile romane ale lui Dostoievski, sint inventariate, cu maxima atentie la amanunte, cu grija pentru trasarea raporturilor aparent ocazionale cu eroii de drept ai romanelor, si personajele secundare, care nu beneficiaza uneori decit de o pasagera aparitie; convingerea criticului era ca lumea lui Dostoievski nu se lasa cunoscuta doar prin vizitarea ei la virf, adica prin intermediul unor Raskolnikov, Ivan Karamazov, Miskin, Stavroghin, Svidrigailov, Nastasia Filippovna etc., ci prin „mozaicul tuturor personajelor sale, negative si pozitive, exceptionale si obisnuite, bizare si normale“. Tocmai acest amestec, acest aliaj de maretie si decadere, de lumini si intuneric, confera grandoare unui univers fictional care a brevetat abisalitatea ca distinctie a naturii umane.

Cind titlul ne avertizeaza ca avem de a face cu un dictionar de personaje, ne asteptam la un discurs scrobit, in care sa se surprinda esentialul privitor la rolul actantului, la plasarea sa intr-o schema epica si, eventual, la o „caracterizare“ cuminte, fara mari pretentii de originalitate. Totul, bineinteles, fara rasfatul peroratiilor de coloratura eseistica, fara a mai acorda importanta amanuntelor, fara a se tine seama de nuantele cutarei scene ori de ceea ce alte personaje pronunta privitor la cel in discutie. Or, volumul lui Valeriu Cristea depaseste cu mult cutumele unor astfel de lucrari didactice; daca indeobste dictionarele sedimenteaza informatii, reluind fara jena locuri comune si nu exceleaza in partea analitica, avind o mare responsabilitate fata de spatiul tipografic, acesta pare a nu tine cont de nici una dintre aceste oprelisti.

Ceea ce nu inseamna ca nu respecta normele lexicografice. Pe de o parte, avem de a face cu o reconstituire „la milimetru“ a destinului fiecarui personaj. Ceea ce, de cele mai multe ori, inseamna a aduna si cele mai ascunse detalii, caci Dostoievski nu contureaza portrete lineare, coerente ale eroilor sai. Criticul este nevoit sa asambleze un puzzle din sute de referinte, care, la o lectura neincordata, nu sar in ochi. Rar am avut dovezile unei parcurgeri atit de pline de acribie, atit de atente la nuante, atit de comprehensive, in romane, care, se stie, isi permit sa gazduiasca destule detalii lipsite de importanta. Or, suspiciunea lui Valeriu Cristea este primul semn de profesionalism. Pe de alta parte, dupa ce se achita de aceasta sarcina, autorul nu se codeste sa desfaca firul in patru si sa interpreteze, cu vizibil nesat, traseul uneori sinuos al eroilor. Important mi se pare faptul ca nu intereseaza atit schemele narative, strategiile, ca personajele nu sint concepute ca biete „fiinte de hirtie“, ci ca entitati absolut plauzibile; ca sint, altfel spus, tratate de la egal la egal, ca purtatoare de umanitate, cu intelegere si compasiune, niciodata de la distanta.

Inteligenta discretiei si destinele convulsionate
Personajele-reper se bucura de adevarate (mini)monografii ce se intind pe zeci de pagini si care par ca au ambitia de a nu lasa nimic pe dinafara. Evident, acestea sint puse in tot felul de combinatii, iar raporturile poate nu mereu vizibile care le leaga de alte aparitii sint scoase in evidenta intr-un mod deloc scrobit. Nu e nimic demonstrativ in toata aceasta pledoarie a criticului pentru enorma umanitate pe care o cerceteaza. De pilda, dupa ce am aflat tot ce se putea sti despre Nastasia Filippovna, dupa ce am re-parcurs, acompaniati discret din off de critic, aproape toate scenele in care aceasta apare, intram pe nesimtite in jocul analitic, convinsi fiind, de la bun inceput, ca ipotezele emise sint de necontestat; Valeriu Cristea are inteligenta discretiei, astfel incit el livreaza propriile piste de lectura ca si cum acestea ar tine de evidenta lumii fictionale a romanului.
Aproape ca intreaga biografie a personajului ne conduce, de la sine, la aceste concluzii nu numai plauzibile, ci chiar rafinate. Iata o subtila punere pe acelasi plan a eroilor din Idiotul: „Miskin si Nastasia Filippovna par legati de o afinitate arhetipala (se poate vorbi de un strat platonician al romanului), descind din aceeasi zona inalta, originara, a perfectiunii ideale“.

Dupa care vine, calm, demonstratia, fara stridente, fara epatari: „Perfectiunea printului reprezinta oglinda in care perfectiunea Nastasiei Filippovna apare pentru totdeauna umbrita. s…t in acest sens (numai in acesta) se poate spune ca intilnirea cu Miskin i-a fost fatala Nastasiei Filippovna. Pina la aparitia printului, ea voia sa se razbune in fond doar pe trecutul ei. Comportindu-se in discutia cu Totki si Epancin ca o Dama cu camelii concesiva si intelegatoare, Nastasia Filippovna are de fapt, ca Monte-Cristo, un plan ambitios si precis, al carui punct culminant il constituie aniversarea zilei sale de nastere, capcana intinsa tuturor celor vinovati fata de ea. s…t Dupa aparitia lui Miskin insa, eroina vrea sa se pedepseasca pe ea insasi. Erinia devine sinucigasa“.
Aparent, autorul nu face decit sa desluseasca itele atit de incurcate ale unui destin convulsionat de mari nelinisti si dileme, ale unei naturi complexe, in care se amesteca trasaturi atit de divergente. in fapt insa, el interpreteaza ingenios datele personajului, fara a stirni in vreun fel suspiciunea cititorului, care se lasa fara impotrivire convins de acest adevar scos la suprafata.

Karamazovismul ca etalon al umanitatii
Marele merit ale acestui dictionar nu este neaparat reconstituirea minutioasa a traseului tuturor personajelor dostoievskiene, desi un asemenea efort s-ar preta mai degraba unui proiect pe care si l-ar fi putut asuma un institut de cercetare, nu un singur om, fie el si critic literar. Adevarata miza a demersului este, cred, deslusirea hermeneutica a dostoievskianismului. Adica depasirea datelor evidente, epidermice si aranjarea lor intr-o ordine care sa ofere imaginea abisalitatii catre care ricoseaza inevitabil eroii. De aceea, detenta eseistica, speculativa a cartii este una extrem de importanta, presupunind o postura participativa a criticului.

El nu cauta sa inventeze plicticoase categorii umane, tipologii, ci surprinde chiar nota specifica a fiecarui personaj, convins fiind ca lectia marelui Dostoievski tocmai aceasta este: ca omenescul, in diversele sale manifestari, nu se lasa incadrat in sabloane comportamentale, ca nu asculta de stimuli si nu reactioneaza cum ar fi firesc. Personajele lui Dostoiveski tocmai acest firesc il discrediteaza, refuzind sa se plaseze pe o orbita comportamentala previzibila; binele si raul nu mai sint criterii valabile, caci viata adevarata nu tine cont de conventii, iar morala nu este aceeasi pentru toata lumea. De fapt, eroii isi creeaza propriile tipare, in care amesteca atitudini contrare. Asa ceva ar fi karamazovismul, prin care Valeriu Cristea numeste acea raportare excesiva, salbatica, neingradita a omului la o realitate careia nu i se supune. De altfel, Karamazovilor autorul le consacra ample studii, considerind ca ei ar ilustra in cea mai mare masura esenta omului dostoievskian, bintuit in egala masura de sublim si de infam, disputat intre spirit si imunda materie. „Ca si Atrizii, considera criticul, Karamazovii alcatuiesc... un neam blestemat“, „Karamazovismul nu reprezinta doar o mentalitate, o stare psihica, un temperament, o tipologie sau o clasa sociala; karamazovismul reprezinta o lume“, continua el. Una specifica lui Dostoievski, intelegem noi, in care sint conciliate atribute care in orice alta lume s-ar anula.

Prin urmare, karamazovismul este perfect ilustrat si de Raskolnikov, ucigasul capabil de un altruism intruvabil (undeva se sugereaza ca studentul cu ambitii napoleoniene ar putea fi chiar un personaj pozitiv, daca nu s-ar situa dincolo de bine si de rau), si de Svidrigailov („in sufletul acestui personaj, binefacatorul orfanilor face casa buna cu amatorul de minore.“), de Stavroghin (care este un „cadavru viu“) sau de nefericita Nastasia Filippovna.
in marii sai eroi scriitorul a turnat si o picatura din sufletul rus, din patima pe care acest popor o pune nu doar in izbinda, ci si in cadere. Pentru ca aproape toate personajele dostoievskiene capata maretie prin seninatatea cu care isi accepta, de la bun inceput, esecul. Unul care este incrustat vizibil, din start, in datele destinului fiecaruia.

Dictionarul personajelor lui Dostoievski reprezinta o lucrare singulara nu numai in critica noastra, ci si in cea europeana. Tradusa, sint convins ca ar deveni un titlu de referinta. Dincolo insa de aceste merite stiintifice de necontestat, cartea lui Valeriu Cristea ilustreaza o lume complexa, una dintre cele mai fascinante pe care mintea omului le-a imaginat. De aceea, lectura ei echivaleaza cu o afundare in abisalitatea omenescului, asa cum doar autorul Idiotului l-a putut concepe. Nici un tratat de psihologie sau de psihanaliza (si au aparut destule) nu ne poate ajuta sa vizitam, mai bine orientati, aceasta lume decit tomul criticului roman.