OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In hotelul Studioului de Radio-Cluj, intr-un spatiu innoit, elegant (ideea salutara apartinind lui Florin Zaharescu, directorul institutiei), s-au redeschis Galeriile Radio cu o „scurta“ retrospectiva semnata de pictorul Ioan Sbarciu. Si, pentru ca ne leaga o prietenie de peste douazeci de ani (chiar daca, in ultima vreme nu mai gasim, prea des, timp sa ne vizitam), m-am hotarit sa astern aceste rinduri, fara intentia de a intra in plutonul criticilor de specialitate. Ioan Sbarciu este rectorul Academiei de Arte Plastice si Vizuale si presedintele Filialei Uniunii Artistilor Plastici clujeni. Dupa un „tur“ de expozitii deschise in Spania, Germania si Elvetia, Ioan Sbarciu a facut un „popas“ la Galeriile Radio-Cluj pentru ca la toamna sa deschida o personala la New York.

De-a lungul timpului, cam de cind Cervantes i-a dat drumul in lume, Don Quijote a fost desenat, sculptat ori pictat de numerosi artisti. Pentru Ioan Sbarciu, figura cavalerului nu este un subiect pe care il atinge doar tangential, doar pentru ca asa au mai facut si altii. Pentru el, Don Quijote a devenit o adevarata obsesie. Una creatoare, evident. Deseori, in timp ce-si fixeaza culorile, atacind suprafetele largi ale pinzelor, cu furie ori gingasie, pictorul se confunda cu personajul, se identifica cu acesta. El nu vede lumea asa cum este, ci cum ar trebui ea sa fie, pentru ca nu este multumit de prezent. Asta nu inseamna ca incearca a evada in lumi imaginare. E un „joc“ pe care-l practica, adesea, adevaratii creatori. Iar atunci, pictorul-cavaler se preschimba in „niño“, intr-un copil cu suflet inocent care nu profeseaza duplicitatea, intr-un „homo ludens“ care isi controleaza, insa, cu luciditate jocul penelului. Dupa cum spune Eschil, trairea celei mai formidabile seriozitati se desavirseste in forma si calitatea unui joc. Adevaratul artist trebuie sa fie in acelasi timp tragic si comic, pentru ca intreaga viata omeneasca trebuie privita in acelasi timp ca tragedie si comedie. Ioan Sbarciu este un artist adevarat, care nu suporta uritul asa cum nu-l suporta nici Don Quijote si atunci, pentru ca nu-l suporta, ii substituie creatiile sale, precum cavalerul ratacitor himerele sale. Se spune despre creatia lui Cervantes ca este cea mai plina de bunatate de pe pamint, invatatura cea fara de fiere. Eu pot afirma despre artistul Ioan Sbarciu ca este omul fara de „fiere“ pe care nu l-am auzit vorbind „urit“ despre cineva, cu atit mai putin despre confratii sai, cum prea adesea se intimpla printre creatori. Marii creatori, dupa cum afirma Calinescu, rezolva umbrele din ei, transpunindu-le in lumea eroilor, in universul creatiei. Pentru ca in fiecare mare creator zac, larvar, doua umanitati: una buna si alta rea.

Era o dupa-amiaza calduroasa de vara a anilor ’80. Tocmai imi aparuse primul roman, Vinzatorul de aripi, si am dat o fuga pina la atelierul prietenului meu sa i-l fac cadou stiind ca cel putin titlul il va incinta. Am stat de vorba o buna bucata de vreme, pina cind umbrele inserarii o pornira sa stearga, cu meticulozitate, fisiile de lumina ce zebrau incaperea. Iar umbra prietenului meu, pictorul, prindea tot mai multa consistenta, punind stapinire pe acel teritoriu magic in care se savirseste creatia. Si-mi facu semn, la un moment dat, sa renuntam la vorbire. Pe el sporovaiala il deranjeaza, o vede cum minjeste atmosfera, cum strica armonia dintre doi prieteni, precum linia melodica un acord disonant. Am vazut umbra lungindu-se, subtiindu-se, conturind o frunte inalta, o pereche de ochi ironici, un nas coroiat, mustati lungi si o barbuta ascutita. Apoi am zarit mina dreapta apucind spada, iar spada transformindu-se in penel. Lupta cavalerului cu pinza de pe sevalet incepu si am inteles ca era timpul sa-mi desfac aripile si sa-l las singur. Ioan Sbarciu, cavalerul penelului, urcat pe-un cal de lemn, patrundea in lumea pinzelor sale, pinze pe care nimeni nu are voie sa le priveasca decit atunci cind el hotaraste asta.