În ciuda marilor transformări care au urmat, în mod firesc,
Revoluţiei din 1989, la 20 de ani de la căderea comunismului, artele vizuale
din România încă mai filtrează, la diverse niveluri de exprimare, drama pe care
societatea românească a trăit-o mai bine de cincizeci de ani. Scopul unui
astfel de demers artistic este, de fiecare dată, altul.
În contextul aniversării a 20 de ani de la evenimentele din
1989, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia a
găzduit, la sfîrşitul anului trecut, o expoziţie menită să amintească ororile
închisorilor regimului comunist şi, mai ales, să le omagieze pe victimele
acestora.
Semnată de Irina Hasnaş Hubbard, expoziţia Umbrele
trecutului, modele pentru prezent. Portrete ale victimelor închisorilor
comuniste dezvăluie, într-un mod cu totul aparte, experienţa închisorilor comuniste
a cîtorva deţinuţi din perioada 1945-1962. Printre aceştia, Ion Mihalache –
mort în 1963, în închisoarea de la Râmnicu Sărat, profesor, ministru în cîteva
cabinete, fondatorul Partidului Ţărănist şi, mai ales, Lena Constante
(1909-2005), pictoriţă şi scenografă la primul teatru de păpuşi din România,
Ţăndărică. Teatrul era condus de Elena Pătrăşcanu, soţia ministrului Justiţiei,
Lucreţiu Pătrăşcanu, acuzat pe atunci de înaltă trădare şi spionaj în favoarea
forţelor aliate anglo-americane.
Lena Constante şi-a consemnat zguduitoarea experienţă
carcerală într-un jurnal, intitulat Evadarea tăcută, scris după eliberarea din
închisoare şi publicat pentru prima dată în limba franceză, la Editura La
Découverte, în 1990.
Pornind de la jurnalul Lenei Constante – şi în continuarea
unei serii de expoziţii intitulate Artişti în închisorile comuniste –, Irina
Hasnaş Hubbard actualizează (de aceasta dată la Veneţia) prin imagini şi
simboluri, cu o deosebită sensibilitate, imaginea suferinţei artistului
încarcerat, privat nu neapărat de cele mai obişnuite lucruri care îi fac
posibilă supravieţuirea (mîncarea, apa, familia etc.), ci, mai degrabă, de cele
a căror lipsă duce la imposibilitatea exprimării creatoare a fiinţei (hîrtia,
creionul, sunetele, cuvintele, chiar acul).
Astfel, o instalaţie alcătuită din panouri similare cu
tabelele de verificare a dioptriilor, realizate din textile în nuanţe de alb
opac şi transparent şi un ghem de hîrtie, toate avînd inscripţionate fragmente
cutremurătoare din jurnalul de închisoare al Lenei Constante, panouri din pînză
neagră cu elemente grafice (text, cifre, simboluri, hărţi, figuri umane)
realizate în serigrafie prin arderea pînzei, care prezintă portrete ale
victimelor regimului totalitar, cămaşa de la Pădureni din anii ’50, expresie a
înclinaţiei prizonierei (manifestată ulterior) spre arta tapiseriei – sînt
elemente care exprimă ceea ce cuvîntului i-a fost interzis, care restituie
astăzi artistului privat atunci de libertarea de a se exprima artistic
instrumentele specifice actului creaţiei: hîrtia, creionul, acul, cuvîntul...
Acesta a fost, de altfel, şi scopul declarat al acestei
expoziţii, aşa cum spunea la vernisaj autoarea însăşi: „perceperea actului
creator – folosind ca unealtă memoria şi alte măiestre inovaţii practice precum
modelajul din săpun, crearea păpuşilor din paie, cusutul cu ace din sîrmă
folosind aţă din tiv ori desene efectuate cu un simplu sîmbure de prună – ca un
act salvator, ca o stare de graţie într-o situaţie reală limită, care ridică
fiinţa umană căzută în starea animală la momente de exaltare creatoare“ şi,
prin aceasta, recuperarea din tenebre a unui model pentru prezent.
Un model care ne spune că, dincolo de faptul că pot trăda,
înşela, distruge, omorî, separa, ascunde, cuvintele pot uni, exprima, crea:
„Ajunsesem în al cincilea an de totală singurătate. Cum aş fi putut să înving
disperarea, mizeria şi spaima celorlalţi şapte ani de îndurat încă, fără aceste
lungi ore de perfectă evadare? Cuvintele pot orice“ (Lena Constante, Evadarea
tăcută).
Emoţionantă pentru publicul veneţian a fost, în seara
vernisajului expoziţiei Irinei Hasnaş Hubbard din 21 decembrie 2009, şi
prezentarea ediţiei italiene a jurnalului Lenei Constante, L’evasione
silenziosa, Tremila giorni, sola, nelle prigioni romene (traducere şi note de
Angela Tarantino, „Postfaţă“ de Ioana Bot şi Angela Tarantino, ediţie îngrijită
de Maria Antonietta Saracino), apărute în 2007, la Editura Nutrimenti din Roma,
cu finanţare din programul „Translation and Publication Support Programme“ (TPS)
al Institutului Cultural Român.
Despre literatura carcerală ca formă de rezistenţă
spirituală în perioada regimurilor totalitariste şi despre personalitatea Lenei
Constante, în compania unor fragmente din jurnalul acesteia, au vorbit cu mult
suflet însăşi traducătoarea, Angela Tarantino, eminentă traducătoare şi
profesoară de limba şi literatura română la Universitatea din Florenţa, şi
Maria Antonietta Saracino, profesoară la Universitatea La Sapienza din Roma.
„Într-un volum care face parte din genul memorialistic, aşa
cum este jurnalul Lenei Constante, este uneori dificil să separăm genul
memorialistic de cel literar. Apreciem în el unicitatea mărturiei şi
originalitatea stranie a stilului poetic. După lecturarea sa, continuăm să
simţim vocea acestei femei care a reuşit să evadeze din infern în liniştea
minţii: ce minunată răzbunare pe călăii săi!“, a spus Angela Tarantino la
finalul manifestării de la Veneţia.
–––––––––––
Anamaria GÎNSAC este cercetător ştiinţific principal la
Centrul de Studii Biblico-Filologice „Monumenta Linguae Dacoromanorum“ din
Iaşi, iar actualmente, bursier „Nicolae Iorga“ la Institutul Român de Cultură
şi Cercetare Umanistică de la Veneţia.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters