OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În 18 februarie 1992, ziarul constănţean Telegraf începea publicarea în serial a unor nume de informatori ai Securităţii, provenind, după cum s-a lămurit ulterior, dintr-un registru special al evidenţei aprobărilor date de conducerea locală de partid, la solicitarea Inspectoratului Judeţean de Securitate, pentru a folosi ca informatori anumiţi membri de partid. Acestea erau uzanţele, după ce Nicolae Ceauşescu a interzis, la începutul anilor ’70, ca membrii PCR să mai fie racolaţi sau urmăriţi de poliţia secretă comunistă fără avizul conducerii locale de partid, de la nivel judeţean sau al Municipiului Bucureşti, în funcţie de domiciliul respectivilor. „Lista cu informatorii Securităţii“, extraşi din acest Registru cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate, a fost deschisă de la primul număr al serialului de „Băsescu Traian – ministru al Transporturilor“.

Momentul era unul dificil. Sensibilităţile românilor legate de fosta poliţie politică comunistă erau încă puternice. În aceeaşi perioadă, senatorul PNŢCD – Constantin Ticu Dumitrescu începuse bătălia sa publică pentru deconspirarea Securităţii, cu o largă susţinere publică, afirmînd că atîta vreme cît nu vor fi publicate numele informatorilor „ţara asta nu va ieşi din criza morală în care se află [...]. Ştiţi cît de periculoşi sînt informatorii? Un informator poate ajunge ministru sau mitropolit, dar nu va putea fi niciodată un om cinstit, liber şi demn. Va fi furat de forţe oculte care nu se mai ştie în mîinile cui se găsesc acum“. Ziarul constănţean Telegraf îşi fundamenta demersul publicării numelor de informatori cu următoarea afirmaţie – exemplul ministrului transporturilor era considerat drept grăitor din acest punct de vedere –: „forţînd o conjunctură ca să-i devină favorabilă, călcînd în picioare conştiinţe, distrugînd capacităţi de transport (vezi nava «Biruinţa»), slugărind în gaşca contra-marinarului Anghelescu, permanent obsedat de ideea puterii, turnătorul Băsescu se caţără cu repeziciune în crăcile noii stăpîniri. Deturnează rezultatul unei greve a marinarilor şi devine, la scurt timp, ministru al Transporturilor. Dar aici, în acest punct-cheie, se pot obţine beneficii grave şi imediate fără riscuri. Parte pentru unii, parte pentru alţii. Închirierile de nave şi vînzările acestora se dovedesc a fi surse de venituri fabuloase“ (Telegraf, nr. 23, 18 februarie 1992).

De teama marinarilor, Băsescu candidează la Vaslui

Aceasta era percepţia timpului şi a celor din oraşul în care locuise atîţia ani. Aşa era privită ascensiunea lui Traian Băsescu – din Constanţa la Bucureşti, din Aleea Zmeurei în bulevardul Aviatorilor, de la Inspectoratul Navigaţiei Civile la Ministerul Transporturilor. Din cauza scandalurilor legate de înstrăinarea flotei, condiţie în care tot mai mulţi marinari îngroşau rîndurile şomerilor, la care se adăuga şi acesta al presupusei sale colaborări cu Securitatea, Băsescu devenea impopular în propriul oraş – ceea ce l-a determinat, atunci cînd a fost cazul, să nu-şi aleagă Constanţa drept circumscripţie electorală la depunerea candidaturii pentru un loc de deputat în Parlamentul României, ci tocmai judeţul Vaslui.

Fără îndoială, scandalul public izbucnit în februarie 1992, în legătură cu acest aspect nebulos din propriul lui trecut, nu putea să rămînă fără o replică. În cele din urmă, după mai bine de o lună, Traian Băsescu confirma colaborarea sa cu Securitatea. La solicitarea unui reporter, „ministrul Băsescu a confirmat că a semnat o serie de note informative, în perioada cînd ocupa funcţia de comandant de navă“, arată cotidianul Telegraf la 8 aprilie 1992. Motivul invocat pentru această colaborare, după cum afirma Traian Băsescu, a fost că relaţia sa cu Securitatea a funcţionat „conform prevederilor Legii 23 (privind secretul de stat – n.n.) a regimului ceauşist“. O lună mai tîrziu, răspunzînd la întrebarea „vă temeţi de publicarea dosarelor dvs de Securitate?“ pusă de revista Expres Magazin, ministrul Băsescu a afirmat fără echivoc: „nu am să-mi reproşez nimic [...].

Între timp, cei care puteau cunoaşte episoade sensibile din trecutul lui gravitau acum în cercul său de apropiaţi sau al celor pe care-i proteja. Pe lîngă echipa de constănţeni, în frunte cu „Shogunul“ Călin Marinescu, pe care se baza la minister, a avut grijă şi de un fost activist local, care, fără îndoială, prin natura funcţiei, avusese dese „contacte de serviciu“ cu „comandantul“ Băsescu înainte de 1989. Precum sesiza presa locală, „multă lume a avut baftă de Băsescu [...]. Bunăoară, tovarăşul Buzatu Constantin, pînă mai deunăzi secretar al Comitetului judeţean PCR cu probleme economice“, care a fost numit la post în primele zile ale anului 1992 tocmai în Argentina, la Registrul Naval Român (Telegraf, nr. 8, 28 ianuarie 1992).

Fără îndoială, Traian Băsescu mai avea un motiv de autoliniştire cu privire la neplăcuta evocare a acestui episod de la începuturile carierei sale. Unul dintre oamenii trecutului, care ar fi putut să-i tulbure adînc prezentul, pînă la a-i distruge poziţia pe care o cîştigase cu greu şi a-i nărui toate speranţele pentru viitor, rămînea în tăcere şi umbră: locotenet-major Mihai Avramides, ofiţer de securitate care se ocupase de navigatorii constănţeni în anii ’70. Numele lui este menţionat în dreptul lui Traian Băsescu, în Registrul cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate. El era, după normele şi tiparul acestor documente, ofiţerul care a făcut recrutarea „sursei, cum eufemistic erau numiţi informatorii membrii ai PCR. Avramides dispăruse însă de ceva vreme din Constanţa şi, după cîte se ştia, nu mai lucra de multă vreme la Securitate, foarte probabil spre uşurarea acelor navigatori care se simţeau cu conştiinţa încărcată.

Securiştii din port

În ultimele două decenii ale regimului comunist, la Constanţa a funcţionat o subunitate specială a Departamentului Securităţii Statului, cu indicativul UM 0757, altfel spus Serviciul de Securitate pentru Portul Constanţa. Asemenea servicii, încadrate cu trei-patru ofiţeri sau chiar mai mulţi, funcţionau, precum în cazul de faţă, în unităţi socotite de importanţă deosebită ale „economiei socialiste“, ca marile întreprinderi, cu peste 10.000 de muncitori, ca marile şantiere sau unităţile economice cu „profil special“. Serviciul de Securitate din portul Constanţa era coordonat, în vremea în care Traian Băsescu apare ca fiind racolat ca „sursă“ de către ofiţerul Avramides, de către locotent-colonelul Ion Ivanciu, urmat la comandă (pînă în 1989) de Dumitru Nicuşor. La Securitatea portului mai lucrau căpitanul Ion Roşioru şi locotenentul-major Constantin Decu.

Mihai Avramides, ofiţer operativ principal I (pentru informaţii interne) la Serviciul securitate din Portul Constanţa (UM 0757), figurează în Registrul cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate drept lucrătorul din Departamentul Securităţii Statului care l-a racolat ca „sursă“ (informator-membru PCR, conform reglementărilor timpului) pe Traian Băsescu, în 5 noiembrie 1977, la un an după ce acesta terminase Institutul de Marină.

Securistul lui Băsescu

După problemele din 1979, Avramides a realizat o serie de „recrutări de bună calitate“, reuşind să intervină „în unele dosare de urmărire informativă cu măsuri corespunzătoare ce au ajutat la clarificarea suspiciunilor“. În anul 1981, Avramides „a lucrat mai bine cu reţeaua informativă din legătură, activitatea desfăşurată cunoscînd un salt calitativ materializat prin obţinerea şi lucrarea unor informaţii cu valoare operativă pentru munca de securitate, prin cunoaşterea mai corespunzătoare a activităţii marinarilor de pe navele de care răspunde, modul cum acţionează unele elemente din străinătate asupra acestora, stări de pericol şi fapte ce puteau conduce la evenimente cu consecinţe pentru economia naţională [...]. A contribuit mai mult la cunoaşterea şi prevenirea unor acţiuni ale navigatorilor angajaţi în flotă, semnalaţi cu intenţii de evaziune, a acţionat combativ pentru îndepărtarea lor“.

Cu toate aceste succese, care arătau că „se încadrase“ în colectivul Securităţii din Portul Constanţa, în anul 1982, Mihai Avramides a depus un raport pentru mutarea sa înapoi la Direcţia Generală a Penitenciarelor. Cererea i-a fost acceptată şi el a trecut în aparatul central al DGP, în funcţia de profesor la Cursul de perfecţionare a cadrelor de penitenciare din Bucureşti (1982-1983). Ulterior, a ocupat mai multe funcţii în sistem, inclusiv pe cea de comandant de penitenciar; s-a pensionat în februarie 2002 din funcţia de locţiitor al comandantului Penitenciarului Brăila, cu gradul de colonel, şi trăieşte într-un apartament de bloc din acest oraş, în care se mutase, cu serviciul, din 1984. A refuzat să facă orice declaraţie în legătură cu activitatea sa ca ofiţer operativ principal al Serviciului de Securitate din portul Constanţa – şi cu atît mai puţin cu privire la racolarea de către el ca „sursă“ a lui Băsescu Traian, în data de 5 noiembrie a anului 1977, în vremea în care el era un „boboc“ în Securitate, iar „sursa“ lui – un „boboc“ în navigaţie.

De ce SRI îl acoperă?

Nu se ştiu mai multe nici despre dosarele „Marcu“ şi „Cîrma“ – acestea, dacă e să credem Serviciul Român de Informaţii, nu au existat niciodată. La sfîrşitul lunii mai a anului 2004, în cadrul procesului intentat lui Mugur Ciuvică de Traian Băsescu, în urma dezvăluirilor legate de colaborarea sa cu Securitatea, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a transmis Serviciului Român de Informaţii o adresă prin care solicita copii ale unor documente, printre care şi dosarul de urmărire informativă (DUI) „Cîrma“, din perioada 1979-1981.

Răspunsul transmis Judecătoriei Sectorului 2 de către Serviciul Român de Informaţii, înregistrat cu nr. S/62978 din 28.06. 2004, a fost că „documentele solicitate nu au fost identificate în arhiva preluată de la fostele organe de securitate“. Ulterior, dosarul de cadre al lui Mihai Avramides demonstra că SRI a minţit atunci cînd a susţinut că dosarul de urmărire informativă (DUI) „Cîrma“ nu există. Asemenea situaţii, de apărare a unui informator al fostei Securităţi, sînt utilizate de către Serviciul Român de Informaţii numai în cazurile în care respectiva „sursă“ a Securităţii a rămas activă şi după 1989.

Cum spuneam, potrivit Registrului cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate, registru care cuprinde informatorii Securităţii membri de partid din judeţul Constanţa, Traian Băsescu a fost folosit ca „sursă“ de către locotenentul major Mihai Avramides de la Securitatea Port Constanţa, începînd cu data de 5 noiembrie 1977. Dosarul de cadre de la penitenciare al lui Avramides, aşa cum am văzut, confirmă că acesta era pe atunci ofiţer operativ principal la Serviciul de Securitate al portului Constanţa (UM 0757), lucrînd în cadrul „colectivului «navigatori români»“ şi ocupîndu-se îndeosebi de „navele petroliere“. Despre Mihai Avramides, Serviciul Român de Informaţii s-a arătat întotdeauna discret. În 2001, SRI-ul (moştenitorul arhivei securităţii) „nu avea habar“ de activitatea lui Avramides în UM 0757 (1977-1982). La o adresă a penitenciarului Brăila, nr. G-S/2096 din 02.02.2001, prin care penitenciarul cerea UM 0764 Constanţa – SRI să-i comunice adeverinţele cu încadrările în grupele de muncă ale lui Avramides, SRI Constanţa răspundea cu următoarea notă: „vă comunicăm că din verificările efectuate de către noi, rezultă că acesta a fost cadru activ al unităţii noastre,probabil (s.n.) în perioada menţionată de dumneavoastră în adresă“.

Băsescu: „Dosarul meu la Securitate trebuie adus cu camionul“

Jumătăţile de adevăr învăluie acest caz. În 18 iunie 1998, în contextul în care izbucnise un nou scandal public privind colaborarea unor politicieni cu Securitatea, care a aprins din nou spiritele (fiind aduse în discuţie cazurile vicepreşedintelui PNŢCD Vasile Lupu şi cel al ministrului Sănătăţii, Francis Barany, de la UDMR), Traian Băsescu, pe atunci vicepreşedinte al Partidului Democrat şi mi-nistru al Transporturilor, a afirmat la o conferinţă de presă a partidului, răspunzînd unei întrebări, că a semnat în calitate de comandant de navă rapoarte către Navrom, care ajungeau apoi la Securitate. Băsescu a opinat că dosarul lui de la Securitate nu poate apărea într-un ziar, deoarece a lucrat „12 ani în străinătate“ şi, din această cauză, dosarul „trebuie adus cu camionul“. El a precizat că PD cunoştea activitatea lui de comandant de navă şi că, în opinia sa, acum apar în presă doar dosarele celor care nu mai sînt „utili ser-viciilor secrete“. Ceea ce, implicit, nu era cazul său – căci dosarul de obiectiv „Cîrma“ este bine păzit de Serviciul Român de Informaţii pînă în ziua de azi, dacă nu cumva a fost ars la Scăeni sau îngropat în vreun Berevoieşti mai bine conspirat. La vremea respectivă, Băsescu a refuzat să comenteze cazurile lui Lupu şi Barany, a cărui demisie fusese deja solicitată de premierul Radu Vasile – conformMediafax din 18 iunie 1998 –, dar el a evitat să explice ce anume înţelege prin „a fi util serviciilor secrete“.

Traian Băsescu a mai declarat că, atît în calitate de ofiţer la bordul navei Crişana, cît şi în calitate de comandant al petrolierelor Argeş, Crişana şi Biruinţa, avea ca obligaţii de serviciu întocmirea de rapoarte care vizau starea tehnică a navei, rapoarte de escală, rapoarte privind evenimente de navigaţie, starea disciplinară de la bord şi rapoarte de cheltuieli: „niciodată rapoartele nu au vizat atitudinea oamenilor faţă de regim sau puncte de vedere exprimate în particular. Întotdeauna rapoartele se depuneau la sediul Companiei de navigaţie şi erau semnate“. Prin semnătură, în calitate de comandant, îşi asuma „responsabilitatea celor înscrise“.

Partidul Democrat – Frontul de Salvare al lui Băsescu

În aceeaşi zi a anului 2004, a ieşit în apărarea lui Traian Băsescu şi partidul. Biroul de presă al Partidului Democrat declara că „preşedintele PD nu a cunoscut nici un ofiţer pe numele Avramides [...]. Preşedintelui Traian Băsescu nu i s-a adus niciodată la cunoştiinţă că ar fi fost sursă a Securităţii [...]. Drept urmare, liderul democrat nu accepta nici un fel de responsabilitate pentru înscrisurile ce se aflau în registrele foştilor prim-secretari“.

Dar, în 29 noiembrie 2005, o echipă a televiziunii Antena 3 a stat de vorbă cu fostul locotenent major de securitate Mihai Avramides. El a negat că ar fi fost cel care l-a recrutat pe Băsescu, şi susţine că s-a întîlnit cu Traian Băsescu „doar de vreo două ori, la sfîrşitul anilor ’70“. Avramides recunoştea că a fost ofiţer de Securitate în portul Constanţa, dar afirma că singura lui misiune era aceea de a strînge informaţii tehnice, susţinînd că a povestit telefonic aceste detalii inclusiv membrilor Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Mihai Avramides a declarat, pentru reporterii Antenei 3, că „este scos la înaintare din răzbunare“, că şefii lui din acea vreme „ştiau mai multe despre activitatea lui Traian Băsescu, dar nu sînt întrebaţi“.

În fond, declaraţia lui contrazice afirmaţia din 14 februarie 2004, potrivit căreia Traian Băsescu nu l-a cunoscut niciodată pe ofiţerul de securitate Mihai Avramides. Cît despre „şefii“ săi de atunci, au toate motivele să tacă. După 1989, Dumitru Nicuşor şi Constantin Decu, cei care este posibil să-l fi „preluat“ ca „sursă“ pe Traian Băsescu, după ce Avramides a plecat din Securitate, au avut toate motivele să tacă. Primul, Dumitru Nicuşor, a fost avansat la gradul de general şi a ajuns şeful SRI Ialomiţa, iar cel de-al doilea, Constantin Decu, fostul coleg de la Şcoala de ofiţeri a Ministerului de Interne al lui Avramides, a fost, pînă în 1997, şeful SRI Constanţa.

Va urma