OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Problema cu dosarul meu este că nu e“, afirma Traian Băsescu – la 1 septembrie 2006, la cursurile Şcolii de Vară a PD, ţinute la Costineşti – în legătură cu lipsa unei dovezi materiale asupra vreunei colaborări (în sensul incriminant, infamant) cu Securitatea, chiar dacă numele îi apărea prin diferire registre care ţineau evidenţa „reţelei informative“. A spus-o într-un discurs ţinut la Costineşti, pe malul mării, în faţa unor tineri care aveau vîrsta lui, din vremea în care era la Institutul de Marină şi cînd unul dintre registrele menţionate, cel care s-a găsit în arhivele Ministerului Apărării Naţionale, îl indica drept unul dintre „colaboratorii“ serviciului de contrainformaţii militare (fosta Direcţie a IV-a a Securităţii).

Băsescu neagă,  din nou, un angajament cu Securitatea

Să revenim la Costineşti, în toamna anului 2006. Atunci a mai spus: „vă mărturisesc ceea ce am spus public de cîteva ori: nu am avut niciodată un angajament către Securitate, nu am scris niciodată un rînd despre nimeni. Am muncit într-un segment care nu te ţinea în afara relaţiei cu Securitatea“.

Era firesc să se întîmple aşa şi, într-adevăr, se înscria în practica timpului şi a regimului. Securitatea interoga cu atenţie orice persoană care urma să iasă peste graniţă, în cadrul îndatoririlor de serviciu, în legătură cu orice i s-ar fi părut suspect: de la rude în străinătate pînă la posibile condamnări politice ale unor membri de familie. În ceea ce priveşte familia Băsescu, fireşte că nu era cazul, ceea ce nu exclude existenţa unor asemenea verificări. La fel de adevărat este că prin verificări au trecut şi toţi colegii săi de la Marină. Dar ele nu au atras, ca în cazul lui, consemnarea celor verificaţi drept colaboratori ai Securităţii, în registrul reţelei informative din cadrul Institutului.

Totuşi, nici vorbă de a turna pe cineva, susţine Traian Băsescu. „De aici pînă la a vorbi de un dosar de informator, de colaborator, de turnător, de orice altceva, este cale lungă şi eu, pentru că nu găsesc acea foaie scrisă de mine, o foaie despre un coleg, prin care am făcut ceva rău, cer oricui găseşte o astfel de foaie s-o facă publică“. Solicitarea este una retorică şi îşi află răspunsul în fraza următoare: „n-a găsit nimeni acea foaie scrisă de mine, pe care să mi-o arate“, continua Traian Băsescu expozeul în faţa tinerilor din Partidul Democrat, care îi sorbeau de-a dreptul cuvintele.

„Securitatea e mai credibilă decît Biblia“

Făcînd o mică paranteză, trebuie să precizăm că este, bineînţeles, posibil ca o asemenea notă informativă să nu existe, ceea ce Traian Băsescu trebuie că ştie; era în practica Securităţii, în vederea protejării unei „surse“, mai ales în cercuri închise, limitate relaţional, unde scrisul unei persoane îi putea deconspira colaborarea, ca aceasta să nu ofere în mod obligatori note scrise, ci numai informaţii verbale, consemnate în scris de ofiţerul de Securitate.

De altfel, în discursul lui, Traian Băsescu aruncă posibilitatea producerii unor „aşa-zise“ probe cu privire la colaborarea sa cu Securitatea numai în sarcina foştilor ei ofiţeri, consideraţi aprioric drept inamici (cu toate că, după cum ştim, de-a lungul timpului a avut – şi are – prieteni printre ei). Iată cum îşi continua discursul de la Costineşti: „apropo de asta, ne mai aflăm în faţa unui pericol, dacă aţi observat. Vin foarte mulţi oameni (şi repet, nu vreau să influenţez ceva, ci doar îmi exprim o părere), vin foarte mulţi pe la televizor, se prezintă cu hîrtii scrise sau susţin că sînt scrise de ofiţeri de Securitate şi, înainte de a vedea dacă există şi vreo hîrtie scrisă de cel pe care îl incriminezi, pur şi simplu îl pui la zid. Eu cred că asta e cea mai mare răzbunare a Securităţii. A devenit mai credibilă decît Biblia [...]. Acest proces nu trebuie scăpat de sub control. Oameni publici, oameni politici, oameni neimplicaţi trebuie să aibă înţelepciunea să vadă exact ce a făcut omul despre care vorbim şi nu neapărat ce a scris un ofiţer de Securitate despre el. Eu nu spun că nu s-au scris foarte multe lucruri adevărate, dar în acelaşi timp nu putem să judecăm, după nici o regulă a democraţiei (sic!), pe o persoană X în baza a ceea ce a scris o persoană Y“.

O precauţie necesară, în faţa unor posibile viitoare dezvăluiri, atîta vreme cît nu s-a produs nici o dovadă certă, în afară de cea a faptului că a existat un dosar personal 3990 şi că a fost cîndva distrus. Nici o precauţie nu strică, atîta vreme cît s-ar mai putea găsi urme ale lui în rapoartele ofiţerilor Securităţii, condiţie în care aceştia trebuie din timp decredibilizaţi – de parcă, atunci cînd îşi scriau rapoartele, ofiţerii şi-ar fi putut închipui că o să se prăbuşească regimul sau că unul sau altul dintre informatorii şi colaboratorii lor vor ajunge, peste ani, importanţi oameni de stat. Traian Băsescu nu s-a referit în mod concret la acest dosar al său de colaborator, despre care spune doar că „nu-i“, ci la faptul că nu a semnat un angajament cu Securitatea şi că nu a furnizat note scrise (s.n.) despre colegii săi de la Institutul de Marină. În faţa tinerilor din Partidul Democrat, cărora le vorbea la Costineşti la cursurile Şcolii de Vară a organizaţiei de tineret a partidului, a simţit încă o dată, la final, nevoia să-şi întărească spusele: „deci vă asigur nu există un angajament de securitate semnat de mine şi nu există nici o informare despre vreun om“ (după Amosnews, 1 septembrie 2006).

Noi dovezi

Asemenea precizări apăsate erau necesare şi, de fapt, Traian Băsescu răspundea unor atacuri lansate pe 25 august, într-o conferinţă de presă a Partidului România Mare. Vadim Tudor, anunţînd cu satisfacţie că are probele privind colaborarea preşedintelui cu Securitatea, ceea ce reprezintă (tocmai pentru PRM!) un motiv serios pentru suspendarea sa, i-a dat cuvîntul unui anume Dobre Boroş, absolvent al Institutului de Marină „Mircea cel Bătrîn“ cu un an înaintea lui Traian Băsescu. Boroş a ajuns după 1989 director-adjunct al Serviciului de Protecţie şi Pază, în perioada 1993-1996. El a afirmat, susţinînd că este în deplină cunoştinţă de cauză, că şeful Statului era unul dintre turnătorii de la Institutul de Marină. Boroş declara că l-a văzut pe Băsescu „cum scria note informative, cînd era în anii doi-trei la Institut“. El a precizat că, în general, cei turnaţi la Securitate de diverse persoane aveau probleme dintre cele mai grave, mergîndu-se pînă la excluderea lor de la Institut. „Dînsul mizează că au dispărut aceste dosare. Însă sînt urme ale lor. Se pot găsi sinteze pe care Direcţia Constanţa le trimitea către şeful Direcţiei de contraspionaj la armată.“ Traian Băsescu a răspuns indirect la aceste acuzaţii, care deschideau inclusiv calea unor noi posibile „dezvăluiri“ la 1 septembrie 2006, cînd s-a adresat tinerilor din Partidul Democrat.

Temerile sale se puteau întemeia pe o eventuală avertizare, venită din partea conducerii Serviciului Român de Informaţii (după cum am văzut, îi ceruse el însuşi directorilor Serviciilor de Informaţii să i se comunice dacă în arhivele pe care le deţin ar exista vreun dosar sau documente care îl privesc). Foarte probabil, determinaţi de riscurile la care erau supuşi, mai ales după declaraţia-avertisment făcută la postul de ra-dio BBC, în 22 august, de Cătălin Harnagea, fostul director al SIE, cu privire la imposibilitatea ca la Serviciul Român de Informaţii să nu se găsească, în arhiva fostei Securităţi, măcar un proces-verbal de distrugere a dosarului de colaborator al lui Traian Băsescu, instituţia şi-a modificat poziţia iniţială. Fără ca să li se ceară în mod public noi precizări faţă de ceea ce afirmaseră anterior, şi anume că la ei nu e nimic care să-l privească, pe preşedinte, după ce negaseră, prin adresele oficiale pe care le-am citat anterior, trimise către CNSAS şi instanţa de judecată (Judecătoria Sectorului 2), că ar avea vreun document referitor la Traian Băsescu, cei de la SRI s-au răzgîndit.

Printr-o adresă din 19 septembrie 2006, instituţia revenea asupra propriilor afirmaţii şi transmitea către CNSAS următoarele documente: Registrul inventar-arhivă al fondului reţea păstrat la Constanţa (care cuprinde, îndeobşte, opisul informatorilor racolaţi de Securitate – n.n.), volumul 5, coperta şi fila 118, în care apare menţionat la poziţia 17592 numele BĂSESCU TRAIAN, cu datele sale de identitate, cu numărul de înregistrare a dosarului personal 3990 şi cu următoarea menţiune: „Dosar personal distrus cu procesul-verbal de distrugere nr. 0058212, încheiat în data de 15 august 1979 de Inspectoratul Judeţean şde Securitateţ Constanţa“. Documentele de mai sus au fost transmise către CNSAS în copii autentificate de SRI, prin adresa nr. S/113959/19 septembrie 2006, menţionată în Decizia Colegiului CNSAS nr. 310/26.09.2006.

Salvat de Turianu, reprezentantul preşedinţiei în CNSAS

În final, temerile lui Traian Băsescu s-au arătat a fi neîntemeiate. Cu prudenţă, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii dădea verdictul în „cazul Băsescu“ peste numai şapte zile de la primirea noilor informaţii de la SRI. Prin Decizia Colegiului CNSAS cu numărul 310 din 26 septembrie 2006, preşedintele Băsescu era exonerat de bănuiala că ar fi colaborat cu Securitatea „ca poliţie politică“, aşa cum spunea legea, în baza documentelor care se aflau în posesia Colegiului CNSAS, pînă la acea dată.

La capătul atîtor dezvăluiri, al apariţiei numelui lui Traian Băsescu în două registre care cuprind colaboratori şi „surse“ membri de partid folosiţi ca informatori de către Securitate, după publicarea documentelor care probează existenţa unui dosar de colaborator al contrainformaţiilor militare în vremea în care el învăţa la Institutul de Marină, distrus la un moment dat, la finalul numeroaselor declaraţii asupra cărora fie a revenit cu noi precizări, fie le-a contrazis, pur şi simplu, rămîne o singură certitudine, ca un gust amar: Traian Băsescu a colaborat cu Securitatea. Rămîne încă învăluită în umbrele trecutului numai natura acestei colaborări. Căci dosarul încă „nu e“. Dincolo de ceea ce se declară acum, nu se ştie de fapt ce s-a scris, ce s-a spus, ce s-a întîmplat în acel trecut, între două părţi – instituţie şi om.