OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Una dintre amintirile mele cele mai pregnante din timpul pe care l-am petrecut ca student al Facultatii de filologie a Universitatii Bucuresti, in a doua jumatate a anilor ’80, este avertismentul, repetat pe tonuri variate, dar intotdeauna ferme, de multi dintre profesorii nostri (e drept, nu dintre cei inteligenti) ca nu sintem acolo pentru a deveni scriitori. Un asemenea tratament era perfect logic intr-un stat care-si dadea drept principala misiune limitarea continua si controlul riguros al accesului la spatiul public.

Or, asa cum, datorita succesului coplesitor al politicilor de nationalizare, proprietarii de ateliere de ceaprazarie devenisera relicvele eroice ale liberei intreprinderi, si scriitorii ajunsesera sa aiba aura unor ultimi mohicani ai libertatii de exprimare.
in ceea ce priveste trecutul, sintem lamuriti. Este, insa, uluitor ca astazi, in conditiile unei societati teoretic libere, Universitatea se dovedeste o mama la fel de vitrega pentru cei ce ar dori sa deprinda arta cuvintului. S-ar putea sustine ca aparitia unor cursuri de scriere creatoare in citeva dintre universitatile romanesti, la Brasov, unde exista un masterat cu o dominanta de acest gen, la Bucuresti, la Cluj, pare sa contrazica afirmatia de mai sus. in opinia mea, insa, statutul institutional incert al acestei forme de educatie artistica, vazuta, mai degraba, ca experiment sau ca excentricitate, arata ca atitudinea universitatii fata de cariera scriitoriceasca nu s-a modificat in esenta.

De unde rezulta, as putea fi intrebat, ca statutul scrierii creatoare in curricula este unul incert, tolerat cu superioritate si aroganta, iar nu intemeiat pe o legitimitate autoevidenta? Foarte simplu, voi raspunde, din aceea ca profesorilor care predau aceasta materie nu li se iau in considerare realizarile literare nici in calculul indeplinirii indatoririlor de „cercetare si creatie“, nici atunci cind candideaza pentru un grad didactic superior.
Aceasta stare de fapt implica, pentru scriitor, o diferenta de statut absolut aberanta, primitiva si umilitoare, in raport cu statutul academic al celorlalti reprezentanti ai artelor. Creatia pictorilor care predau pictura, a compozitorilor care predau compozitia, a regizorilor care predau regia este recunoscuta si respectata in cadrul institutiilor lor, ea constituind baza evaluarii credibilitatii academice a acestor profesori.

Din ce motiv acelasi statut nu este accesibil si scriitorilor care predau, in universitati, arta de a scrie? De ce pictura, muzica, filmul ar fi in mai mare masura arte, sau arte care merita deplina recunoastere a utilitatii lor publice, decit literatura? Este la mijloc vreun argument pragmatic? Este, oare, evident ca exista o piata a dexteritatilor plastice sau muzicale mai extinsa decit aceea a abilitatilor de natura literara (care includ, sa nu uitam, nu doar literatura de fictiune traditionala, ci si „fictiunea aplicata“ a scenariilor de film si televiziune, ca si toate speciile literaturii non-fictive)? Este, pe de alta parte, de la sine inteles ca numai absolventilor celorlalte forme de invatamint artistic le revine sa dezvolte, ca profesori de scoala sau de liceu, inclinatiile creative ale tinerelor generatii, in timp ce datoria omologilor lor care predau literatura trebuie sa ramina aceea de a dicta comentarii insipide pentru a fi invatate pe de rost?

Nu stiu daca pot sa indic cu precizie cine se face vinovat de un asemenea tratament discriminatoriu, dar pot sa povestesc un episod relevant. Cu un timp in urma, am pledat pentru recunoasterea statutului academic al scriitorului care preda scriere creatoare intr-un document pe care poetul si criticul Andrei Bodiu, decanul facultatii brasovene la care predau, l-a prezentat si l-a sustinut in fata adunarii decanilor facultatilor de litere din tara. Demersul nu a fost, insa, incununat de succes, invocindu-se ca motiv al reticentei faptul ca lucrarile literare n-ar putea fi evaluate intr-o forma academic satisfacatoare si ca introducerea lor in rindul produselor academice serioase ar deschide larg portile in fata veleitarismului agresiv. O ingrijorare pe care o inteleg, daca ma gindesc, de pilda, la recenta dar fulminanta cariera universitara a dlui Adrian Paunescu.

Ceea ce, insa, nu inteleg este de ce alte comunitati artistico-academice pot, totusi, sa elaboreze criterii rezonabile pentru a evalua activitatea creatorilor care predau in invatamintul superior (si nu numai). De ce tocmai comunitatea literatilor ar fi incapabila de asa ceva? Sper, in orice caz, ca la mijloc sa nu fie un deficit al inteligentei. De asemenea, mi-e greu sa inteleg de ce, atita timp cit ascensiunea academica a cuiva ca dl Paunescu nu a putut fi, in mod evident, oprita, este mai bine ca un asemenea personaj a ajuns unde a ajuns nu in baza conditiei sale unanim recunoscute de poet-agitator, ci mimind activitatea stiintifica si de cercetare. in sfirsit, am o problema cu convingerea senina ca, spre deosebire de evaluarea creatiei literare, evaluarea activitatii presupuse a tine de stiinta literaturii s-ar putea face, in Romania contemporana, dupa norme si standarde atit de coerente, incit sa evite orice risc de promovare a mediocritatii si imposturii.

in concluzie, cred ca, atunci cind aspira la un statut academic deplin si lipsit de orice ambiguitate, scrierea creatoare nu solicita un favor si nu are de ce sa implore bunavointa sau toleranta nimanui. Ea isi revendica, pur si simplu, un drept. Dreptul deprinderii literaturii ca arta a scrisului de a fi tratata in exact acelasi fel, cu exact acelasi respect public, ca oricare alta forma de invatamint artistic. Iar daca recunoasterea acestui drept presupune atit o legislatie care sa ia nota de componenta de invatamint artistic a facultatilor de litere, cit si reformarea din temelii a structurilor didactico-administrative ale asa-numitului „invatamint filologic romanesc“, atunci tot ce mai poate sa adauge o persoana rezonabila este un viguros: cu atit mai bine!