OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Claudia Cirlig
Lectia de romana
Editura Compania, Colectia „document.ro“, Bucuresti, 2007, 144 p.

Valoarea cartii Claudiei Cirlig Lectia de romana consta in veridicitate, dramatism al realitatii, decupaje din viata romaneasca postdecembrista. Indiferent cum e numita modalitatea de concepere a unei astfel de carti, literatura verista sau literatura-document, ea nu se face in detrimentul artei scrisului, dupa cum nici reportajul de mina intii din perioada interbelica, ce a inaugurat genul, n-a facut-o.

Dincolo de nucleele epice – voluntariat social, copii cu dizabilitati din Romania, oameni fara adapost, ONG-uri, birocratie, coruptie –, Lectia… se constituie indirect intr-un chestionar de sociologie, un posibil demers pentru un studiu al mentalitatilor si de psihologie comportamentista. Cartea nu se poate citi pasiv. Naratiunile se coaguleaza in jurul lectiilor de romana predate de autoare unui voluntar englez, din dorinta de a intelege „de ce ar ramine un englez in Romania – un englez care nu are o slujba bine platita la vreo multinationala, ci traieste modest intr-un apartament cu doua camere de linga Piata Iancului si merge la birou cu tramvaiul? Ce-l face sa stea in tara asta din care multi ar dori sa plece?“.

Punctul de pornire al experientei lui Ian Tilling, diacon pensionat din politie si antrenat in actiuni caritabile, este „Revolutia din ’89 la televizor“, vazuta acasa, la Folkestone: oameni ucisi „fara rost“, moartea lui Ceausescu, considerata inceputul unui „capitol nou“, cu perspective eclatante. Apoi, numai mediatizarea mizeriei, salbaticiei, degradarii umane. De ce? Cum se face ca au fost „uitate“ scoala romaneasca, foarte apreciata pina la acea data, cercetarea, valorile materiale si spirituale create in Romania de pina atunci? Ian si-a concentrat atentia asupra stringerii de donatii pentru unul dintre orfelinatele din Romania si a pornit inspre „fostul bloc comunist“.

Alta intrebare: ce inseamna „soc cultural“ pentru occidentalul mediu? Sentimentul de intrus intr-un loc public; handicapul necunoasterii limbii (in Ungaria); birocratia; starea deplorabila a autostrazii Bucuresti–Pitesti; Capitala – oras parasit; cersetoria camuflata; obligatia strainilor de a plati in valuta; valoarea pungilor de plastic (in Romania). Reapare falsa problema a asa-numitelor „culturi mici“, explicabila prin dezavantajul vehiculului lingvistic – intelectuali importanti apartinind acestor culturi s-au impus pe plan european si mondial abia atunci cind au folosit o limba de circuit international. Totodata, bogatia unei culturi se releva numai prin accesul la limba care-o face sa traiasca. Este ceea ce avea sa inteleaga, in perimetrul preocuparilor sale, si protagonistul cartii: nu poti descoperi in profunzime realitatile unei tari fara a-i cunoaste limba, doar ca atentia lui a continuat sa se focalizeze asupra punctelor dureroase care faceau, de altfel, obiectul prezentei sale in tara. Cersetoria – plaga sociala – este o realitate a prezentului.

Este firesc ca, noaptea, un oras sa fie luminat, dar e binevenit faptul ca animatia nu se manifesta pe strada pentru ca deranjeaza linistea si somnul celorlalti. Alte realitati obiective: starea proasta a drumurilor, birocratia, nivelul de viata scazut.
Abandonarea copiilor, internarea in orfelinate, trecerea celor considerati „irecuperabili“ in camine-spital, ascunse de „ochii presei“, sint mostenire a sistemului? Dar ceausismul n-a fost „sistem“, a fost dictatura fara ideologie. Ceausismul a fost o prelungire a stalinismului, care a facut abstractie de leninism. Iar leninismul a fost, din start, o distorsionare a marxismului, teorie filozofica din secolul al XIX-lea, conceputa pentru a fi aplicata in tarile europene cele mai dezvoltate, fara sa se fi ajuns, vreodata, la incercarea punerii sale in practica. Decretul impotriva avortului dat de Ceausescu a dus la suficiente stari de lucruri de tipul celor descrise de voluntarul social englez.

Dosirea aspectelor „urit mirositoare“ legate de consecintele decretului, de asemenea. Era si aceasta o expresie indirecta a constientizarii vinovatiei de catre faptuitori, asa cum s-a intimplat si cu mascarea, cu ajutorul cuvintelor cit mai sterilizate, a atitor alte faradelegi comise in diferite momente din istoria umanitatii. Dar comportamentul mamelor care si-au abandonat copiii nu-si gaseste explicatie in decret. Instinctul matern este, poate, cel mai puternic, la animal si la om. Abandonarea propriului copil indica o alterare a acestui instinct, indiferent de circumstante. Referitor la reactiile functionarilor din camine-spital: in contact permanent cu suferinta, progreseaza, in timp, o impietrire a inimii. Faptul este verificat in cele mai diverse imprejurari, timpuri si locuri din lume. Dar cruzimea realitatilor nu se diminueaza. Citeva exemple de la caminul-spital pentru copii declarati „irecuperabili“ de la Plataresti, in anii ’90, o atesta: „copiii erau toti subnutriti, aveau burtile umflate, mustele le acopereau gura si ochii“; „in camera era frig: una sau doua ferestre erau sparte“; „patuturile erau de fier ruginit si aratau ca niste mici celule“. La 7-8 ani, acesti copii erau hraniti in continuare cu biberonul. Unii aveau SIDA, altii, infirmitati, majoritatea proveneau, insa, din rindul celor abandonati, devenind, in asemenea conditii, irecuperabili.

Actele de caritate sint o solutie? Actiunile filantropice „indulcesc“ conditiile de viata ale uneia sau alteia dintre colectivitatile restrinse reperate de donatori. Dar nu rezolva problemele sociale existente pretutindeni in lume. Epoca noastra se considera binevoitoare fata de napastuiti. Prolifereaza ligi, fundatii, institutii. Compasiunea nu stabileste decit o solidaritate in fata durerii, matrice comuna a tuturor fiintelor. Daca filantropia alina o suferinta concreta, doar sistemul social poate genera o rezolvare a situatiei. Din pacate, umanitatea nu l-a gasit inca. Diferenta de nivel de dezvoltare intre tarile bogate si cele sarace creeaza suferinta. Infirmierele de la Plataresti jinduiau dupa jucariile, imbracamintea si alte ajutoare destinate copiilor handicapati, pentru ca nu le puteau oferi copiilor lor lucruri de aceeasi calitate.
in ce masura Estul e cenusiu si Vestul colorat? Voluntarul social englez relateaza profesoarei, autoarea Lectiei…, reactia emotionala incercata in momentul in care se intoarce din Romania spre casa, raportindu-se, in anii ’90, la marfurile si ambalajele lor din supermarketurile vestice. Avem de-a face cu un aspect superficial al decalajului, de aceea s-a si reusit anularea lui intr-un interval relativ scurt. De unde si expresia amatorilor de vizite in supermarketurile din Romania: „te simti ca-n Vest“. Dar aspectele grave continua sa existe, pentru ca incercarea de a ajunge din urma tari de veche traditie capitalista, dupa ce s-a facut tabula rasa si cu mult-putinul realizat in rastimpul unei jumatati de veac in Est, inchide un cerc vicios. Fatalmente, statele occidentale vor fi, mereu, cu unul sau mai multi pasi inainte.

A alege sa mori cu demnitate
Un alt merit al cartii este forta de a trata cu profunzime, cu economie de cuvinte, fara urma de sentimentalism tema mortii. Voluntarul social englez infiinteaza, in Romania, Asociatia de binefacere „Casa Ioana“ in memoria unei fetite de 16 ani, Joanne, care suferea de o boala congenitala la plamini si stia ca va muri. in perioada in care functiona ca diacon in Anglia, organiza vacante speciale pentru copii si tineri cu boli in faze terminale. Sistemul imunitar al Joannei era foarte slabit, nu putea trai fara tub de oxigen. in jurul ei, toti copiii si tinerii intrau in apa. Si-ar fi dorit si ea sa faca la fel, desi era constienta ca gestul i-ar provoca moartea. Doctorul ii spune voluntarului: „Tu iei hotarirea, eu te sprijin“. Ian Tilling o ia pe Joanne cu tub de oxigen cu tot sub brat – la 16 ani era cit un copil de 8 ani – si intra impreuna in apa. Joanne a trait o bucurie, un sentiment al libertatii, a murit cu demnitate.

Psihologia voluntarului social
Autoarea „ataca“ si un subiect aproape deloc dezbatut: motivatii personale ale voluntariatului. Voluntarul social fie fuge de ceva, fie cauta ceva. Cazul Ian Tilling se incadreaza ambelor situatii de viata. De ce fuge? La inceput, voluntariatul lui este un mod de evadare dintr-o casatorie nefericita. Apoi survine moartea lui John, fiul lui cel mare, in virsta de 18 ani, din cauza unui accident de motoreta. Este pus, mai intii, sub lupa „clasicul“ conflict intre generatii, atunci cind cel/cea pina mai ieri copil atinge virsta adolescentei. Daca parintele nu stie sa fie prieten al tinarului, il poate pierde. Exista un moment in care John vrea sa plece de acasa, pentru ca „nu e inteles“. Este un test pentru tata si fiu. Tatal ii scrie lui John o scrisoare: „Dear John letter“, care se incheie cu citeva propozitii simple: „Te iubesc si nu vreau sa te vad plecind. Vreau sa ramii aici“. Examenul a fost trecut, dar intervine moartea subita, napraznica, zdrobitoare pentru toti membrii familiei. Suferinta parintilor ascute vechile neintelegeri pina la divort. Pentru Ian, voluntariatul devine, de data aceasta, mai mult decit o evadare; devine o necesitate de a gasi o noua matca pentru viata. Si Ian Tilling reuseste, mai intii, sa supravietuiasca, ajutat chiar de lupta cu neajunsurile pe care le intimpina in realizarea proiectului de infiintare a asociatiei in Romania (birocratie, furturi, spaga s.a.). Reuseste descoperind bucuria vacantelor la Vama Veche; „culoarea“ pe care o credea doar apanajul Vestului. Reuseste, in cele din urma, sa-si faca o noua familie in Romania.

De la Groapa lui Eugen Barbu la lumea din Zabrauti
Claudia Cirlig se fereste deliberat sa literaturizeze faptul de viata, constienta fiind ca despre cruzimile existentei n-ai voie sa scrii decit cu maxima economie de mijloace stilistice. Ceea ce nu inseamna eludarea esteticului. Exista atmosfera, scene de grup, forta plastica remarcabila in multe dintre paginile cartii. Multe dintre ele ne duc cu gindul la Groapa lui Eugen Barbu. „Localnicii erau s…t oameni disperati de la periferie, toti ocupind ilegal garsonierele acelea fara apa, fara electricitate, unele chiar fara geamuri. Familii intregi locuiau in camere de 9 metri patrati, claie peste gramada: parinti, copii, uneori si bunici. Cei care luau un salariu erau la munca de jos: adunatul si spalatul sticlelor sau maturatul strazilor. s…t Aveau butoaie enorme de metal pline cu apa.

Veneau cu sacii plini de sticle si isi petreceau cea mai mare parte a timpului spalindu-le. Apoi puneau sticlele din nou in saci si se duceau la magazinul de la care incasau garantia. s…t Aveau un sistem foarte simplu de eliminare a gunoiului: pur si simplu deschideau fereastra si-l aruncau afara. Faceau asta de citeva ori pe zi. Foarte repede, mormanele de gunoi ajungeau pina la ferestrele camerelor de la primul etaj.“ Sint „filmate“ certurile din cartier: „Se porneau doar de la doi oameni care tipau unul la altul. Destul de repede se implicau din ce in ce mai multi dintre cei care stateau in grupuri mari pe margine si se uitau la cei care incepusera sa se certe. s…t La un moment dat, suporterii incepeau sa se certe intre ei si in final toti se certau si se amenintau unul pe altul. Atunci barbatii mergeau la nevestele lor, iar femeile scoteau din sin cutite uriase. s…t Multimea tipa de pe margine sa se intimple ceva: «Bataie! Bataie! Bataie!»“. Daca primele secvente au ceva din savoarea filmelor cu Stan si Bran, ultimele atrag atentia asupra instinctului agresiv scapat de sub control, care ridica mari probleme in lumea contemporana si e folosit – de cite ori! – de „regizorii“ ei in beneficii personale.

Autoarea da dovada de stiinta a compozitiei muzicale; pasaje lente alterneaza cu cele tensionate. Exista notatii despre revederea peste ani, impreuna cu voluntarul social englez, a Zabrautiului; un adagio bine realizat: „Simteam, totusi, in spatele nostru privirile iscoditoare ale femeilor care mincau seminte sau spalau haine pe treptele celorlalte blocuri. s…t Dincolo de strada, un alai de nuntasi imbracati colorat insotea cu muzica de acordeon si chiote femeiesti o mireasa a carei rochie se murdarise de noroi si un mire cu ghiul si un dinte de aur“. Pitorescul este, insa, repede amendat de scene dramatice din viata oamenilor fara adapost, in care comentariul literar dispare in favoarea dialogului „povestit“: „sRemust mi-a zis ca o ambulanta i-a adus sla Casa Ioanat un barbat de vreo 50 de ani, care nu se putea misca, nu putea vorbi, era practic paralizat. «Avem un boschetar aici, asta e un caz social, nu e caz medical, luati-l!», i-au spus cei de la Salvare. s…t Asa ca l-au luat. Doctorul a venit, l-a consultat, a spus ca are o boala cronica severa si ca o sa moara. Trebuia sa mearga la spital. OK, am spus, dati un telefon la Salvare si duceti-l la spital. Prima salvare a venit, l-a luat si l-a dus inapoi dupa o jumatate de ora. A doua n-a venit. A treia ambulanta a refuzat sa-l ia, a patra l-a adus inapoi dupa cinci minute“.

Iubirea patimasa de adevar
Autoarea face o calatorie intr-o lume pe linga care cei mai multi dintre noi trecem fara sa ne oprim. Nu exista digresiuni, peisaje, descrieri. Este un marsaluit prin provizorat, o retinere a respiratiei, in care semnificatia morala precumpaneste. Gindurile si sentimentele sint sugerate prin discutii fragmentare. Totul se indreapta spre o maxima si continua tensiune. Personajele capata profunzime pentru ca, desi angrenate intr-un eveniment, absorbite de prezent, au in fundal, nenumite, dar omniprezente, timpul, destinul, constiinta. Nenorocirile pe care le traiesc „eroii“ cartii dezvaluie, de multe ori, inaltimi sufletesti pe care nu le ating cei care duc o viata „normala“. Amplitudinea miscarii pendulului interior si intensitatea elementului biografic, parasirea si disperarea le confera pregnanta. Claudia Cirlig nu e interesata de elementele armonioase ale existentei, ci de conflictele, ezitarile, evolutiile ei. Lectia de romana nu „interpreteaza“ realitatea, nu e reportaj despre moravuri vechi-noi, nu face uz de lacrimi. Este o carte nascuta din iubirea patimasa de adevar, al carei punct de rezistenta este aplecarea din unghi contemporan asupra lumii „celor umiliti si obiditi“.