OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lydie Salvayre
La Compagnie des spectres
Éditions du Seuil, 27, rue Jacob, Paris VIe, 187 p., 98 F.


Nu datorita vreunei atentii speciale acordate corectitudinii politice continuam serialul nostru cu o serie de patru scriitoare, dupa ce i-am dat prioritate cistigatorului premiului „Goncourt“ pe 1999 (premiu care se acorda in luna noiembrie), Jean Echenoz. Proza feminina este foarte bine reprezentata in Hexagon, mult mai bine decit la noi, sexul frumos se dovedeste tare, atit pe plan national, unde Amelie Nothomb repurteaza succes dupa succes, cit si pe plan international, unde Yasmina Reza are o cariera fulminanta de dramaturg si de romancier, in ultima vreme, peste ocean. Vom incepe totusi cu o romanciera aflata la apogeul carierei, a carei scriitura nervoasa si rezistenta o recomanda ca pe o voce unica, valoroasa si vie in concertul literaturii feminine franceze.

Exista, desigur, o anumita traditie care impune respect in fata femeilor-scriitoare (daca ne gindim doar la corespondentele lui Pascal si Descartes, Mlle de Roannez si printesa Elisabeth, pina la celebra Castor a lui Sartre). Romancierele contemporane si-au deplasat centrul de greutate al dependentei fata de ei din realitate in fictiune: la Lydie Salvayre (in Compania spectrelor) barbatii sint demonizati, iar la Amélie Nothomb personajul-narator din romanul Attentat este un Quasimodo modern. Ultimele aparitii ale celor doua autoare s-au putut admira recent si la standurile franceze ale Tirgului de carte Bookarest 2000 (s-au putut admira, spun, pentru ca se puteau cumpara mai greu).

Excelent dotata tehnic, scriitura Lydiei Salvayre este una a rupturilor, a paradoxalului, a dionisiacului, dar si, marturie a energiei dezvoltate, minata de patetism. Un amestec de ironie si voracitate – un hybris dezvoltat in discursuri lungi, suspendate din ce in ce mai inalt deasupra realitatii, care traduc atit o desprindere a personajelor, cit si mai vechea obsesie a diferentei dintre limbaj si obiecte. Romanele sale sint in primul rind – ca multe alte romane contemporane franceze – monologuri, ecorseuri. Autoarea minuieste fara greseala arta dialogului, arta conversatiei (ceea ce si dovedeste, cu superbie, in ultima sa carte, La Conférence de Cintegabelle), am putea spune, numai ca demonstratiile de salon sint intotdeauna intrerupte. Deoarece ordinea nu inseamna, pentru Lydie Salvayre, altceva decit un ideal abstract sau un mijloc terapeutic, viata, ea, este traita intotdeauna extrem, iar supravietuirea, in cazul nostru supravietuirea limbajului, are loc in extremis. Limbajul, atunci cind prin revelatii fulgurante nu se intoarce impotriva lui in intermitente lansari kamikadze, este un alt factor de echilibru, ablutiv. „Vorbesc, deci exist“, par sa spuna personajele din La Compagnie des spectres (Compania spectrelor, 1997) sau din La Conférence de Cintegabelle (Conferinta de la Cintegabelle, 1999), aflate la acea limita in care obsesiile personale intind marginile elastice ale realului la maximum, in punctul din care cele doua ordine (realul si imaginarul), amalgamate de perceptia difuza a timpului, se intrepatrund.

Compania spectrelor (Premiul „Novembre“ obtinut la Cassegrain, aleasa cartea anului 1997 de redactia revistei Lire) se inscrie in acelasi „teatru al cruzimii“ artaudian. Romanul, monologat in cea mai mare parte, este o fisa clinica a unei batrine mame (mama naratoarei) bolnave psihic in urma uciderii, in 1943, a fratelui ei de catre colaborationisti nazisti, in perioada guvernului de la Vichy. Numai ca fisa este completata la mai bine de cincizeci de ani dupa tragicul eveniment, de catre o fiica exasperata de imaginea bestialului asasinat ramas in memoria mamei, de pe care timpul nu putuse sa stearga nici o umbra de culoare. Acest tablou n-ar avea insa nimic original si ar putea esua foarte repede in melodrama, daca n-ar fi placat pe cel mai banal sau, cum ar spune Bergson, mecanic cotidian: un aprod se afla in vizita in apartamentul celor doua femei care nu-si platisera chiria de mult, pentru a face inventarul obiectelor si a pregati eventual ordinul de evacuare. Functionarul nu are nici o trasatura umana, nu numai ca nu i se da cuvintul, dar nu intelege nimic din ce se intimpla in jurul sau. Iar in jurul sau se intimpla chiar ceea ce declanseaza permanent discursul: batrina mama il confunda cu unul dintre tortionarii care i-au ucis fratele si i se adreseaza ca atare, iar vocea ei creste amenintator – este oprita si reincepe cu si mai multa forta –, fara a tine nici o clipa cont de prezentul inofensiv.

Romanul se scrie, se spune, mai degraba, in ciuda oricarui obstacol si, de fapt (dar acesta nu este decit un trompe-l’oeil magistral regizat de autoare), in ciuda naratoarei: speriata de posibilitatea evacuarii si de faptul ca la aceasta ar putea contribui importunarea aprodului de catre halucinatiile vindicative ale mamei sale, naratoarea ii intezice sa mai vorbeasca. Interdictia are tocmai efectul invers, de a activa discursul acesta maniacal, violent, foarte coerent insa: trecutul izbucneste in ciuda unui prezent relativizant, nebunia tragediei este mai puternica decit normalitatea cotidianului insignifiant, iar naratoarea este, in ciuda ei, contaminata de aceste dezlantuiri pe care uneori nici nu mai are puterea sa le opreasca: ea insasi devine prizoniera capriciilor propriei constiinte supuse traumei cotidiene (se deschid supapele subconstientului).

In Conferinta de la Cintegabelle (Cintegabelle, un oras din sud-estul Frantei), discursul are aceeasi greutate sententioasa dublata de o virtuozitate retorica descinsa din scrierile morale ale secolului al XVII-lea. Sigur, naratorul (din nou o transsexualizare narativa) renunta adesea la mina marmoreana si la litotele scinteietoare pentru a rabufni umoral, umanizind retorica perfecta in glacialitatea ei („Paraitre ce qu’on n’est pas est ridicule, c’est comme vêtir un singe d’un costume trois pièces sau Le silence est la politesse de l’ime asesezonate cu Ne vous esclaffez pas, en public, aux seuls mots de con bite ou cul s…t Attendez pour ce faire de vous livrez en cachette à la lecture de romans contemporains. Ils abondent de ces attributs“). Naratorul care conferentiaza deschide dese paranteze prin care isi secreta biografia, mai ales cea recenta, fiind vorba de moartea nevestei sale Lucienne, o femeie mai din p(t)opor, care salva prin autenticitate ceea ce pierdea prin lipsa desavirsita a instinctului social. Lucienne nu pigmenteaza insa textul „conferintei“ accidental, ea apare intotdeauna, in antiteza sau ca o confirmare – défense et illustration – a unui cod de bune maniere, ca actor principal al unor situatii paradigmatice ale traseului retoric si etic pe care trebuie sa-l parcurga o conversatie. Caci acesta este subiectul Conferintei, conversatia, extrasa din rigiditatea formala à la française si redata individului contemporan pentru care gratuitatea, calmul aristocratic si viata traita ca arta si-au pierdut, baudrillardian, orice sens. Dintre speciile de conversatie definite si comentate de narator (de dragoste, politica, literara, patriotica, cu mortii), comentariile pe marginea celei patriotice ne intereseaza desigur si pe noi: „Les sentiments patriotiques donnent souvent un air fiché / L’air fiché étant proscrit de la conversation, / Une véritable conversation ne peut rouler sur des sujets patriotiques“.

Dincolo de incuviintarile ideologice, in litera si spirit, pe care textul conferintei le suscita, nu putem sa nu remarcam cumintenia armei cu care lupta Lydie Salvayre – un discurs funambulesc pe alocuri care se ia, in ciuda ironiei, prea in serios. Nu altfel se intimplase in La Compagnie des spectres, satira se ingrosa si monologul galopa prea repede spre a fi si oprit la timp. Alaturi de Lucienne, naratorul schiteaza citeva portrete de personaje caragialesti, stinghere insa, inecate in suvoiul ironico-satiric ca niste figuranti meniti a sublinia doar formidabilele piruete ale protagonistului. La fel se intimpla si cu publicul fictiv, ale carui voci se aud din intuneric, in regie ionesciana, amintind de Scaunele: naratorul vorbeste, danseaza, se incrunta, vitupereaza, glumeste, brodeaza etc. de unul singur, intr-un one man show „inaltat la cer“, grijuliu mereu de a nu fi ajuns din urma de sine insusi, speriat la gindul ca, intilnindu-se cu sine, dublul sau l-ar obliga sa se opreasca, sa-si fringa aripile, sa cada, sa moara cu un ultim horcait. Viteza aceasta, care-si face cinic cu ochiul sub privirea impasibila a mortii de dupa umar, defineste stilul Lydiei Salvayre, o scriitoare prea inteligenta pentru a fi banala si prea energica pentru a-si da seama din mers daca toate victimele calcate de ea trebuia ucise.
In cele din urma, se poate vorbi de tematizarea obstinata a violentei transpuse la nivel scriptural (scriitura este chemata sa reprezinte psihozele individuale ale personajelor). Poate fi si aceasta o trasatura a unei maniere feminine de a scrie literatura, o „cearta cu literatura“ drapata intr-un expresionism numai pe jumatate jucat. Intr-o lume in criza de timp, asaltata de conformismul televizualului si plictisita de nesfirsite saga, romanul contemporan tinde sa devina – iar autoarea franceza este un exemplu elocvent dintr-o serie abia deschisa – un videoclip.

Avem de-a face fara indoiala cu o scriitura psihologizanta – o alta trasatura feminina – care sondeaza psihicul feminin ravasit de experiente traumatizante, abrupta (discursul indirect liber este copios utilizat), dar conectata mai tot timpul la perfuzii cu ironii si autoironii roborative. Lydie Salvayre creeaza un univers interior halucinant dar totodata foarte precis. Citind-o, alaturi de alti romancieri ai anilor ’90, putem afirma ca o directie a prozei franceze contemporane este cu atit mai impresionanta cu cit se apropie de tonul confesiv, intim, dar si de socurile fulgurante ale poeziei. Aceasta pentru literatura nascuta din crize – multi se vor grabi sa acuze aici o conceptie modernista asupra literaturii. Nu credem ca poate fi vorba despre asa ceva: desi se scrie astazi enorm si se publica foarte mult si, in ciuda observatiei lui Antoine Compagnon dintr-un numar recent al revistei Lire, care se plingea de faptul ca sint scriitori care scriu cu o superba ignoranta a evolutiei literaturii in secolul XX, nu exista autor valoros care sa nu fie tant soit peu postmodern, cu alte cuvinte prezent. Pentru ca prezentul de astazi inseamna, in literatura, o noua configuratie a trecutului, o alta ordine imprimata acelorasi piese si credinta in generarea sensului nu atit de catre piese, cit de ordinea asamblarii lor.