OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Claude KARNOOUH
Adio diferentei. Eseu asupra modernitatii tirzii
Editia a doua, revizuita si adaugita. Traducere in limba romana de Virgil Ciomos, Horia Lazar, Ciprian Mihali. Editura Idea Design &Print, Colectia „Panoptikon“, Cluj Napoca, 2001, 180 p., f.p.

Dintre varii motive care-l determina pe Claude Karnoouh sa persiste in publicarea cartilor sale in Romania, unul pare evident: cel paideic. Aceeasi vocatie paideica justifica partial frecventa rubricii pe care o semneaza la revista Dilema. Avem, din nou, o aparitie editoriala a reflectiilor profesorului francez, de aceasta data un frumos obiect-volum (coperta Eugen Coserean) „fabricat“ la excelenta Editura Idea Design din Cluj, specializata in publicatii de arta, care s-a invrednicit sa dea la iveala versiunea revazuta a mai vechiului op Adio diferentei, aparut intiia oara la Dacia, in 1994. In ansamblu, structura capitolelor corespunde primei versiuni, desi textele sint pe de-a-ntregul „reconsiderate“, adaugindu-li-se precizari, dezvoltari cu argumente de ultima ora a temelor, preocupari dictate de realitatea momentului in Europa de Est sau in Occident, plus un capitol final continind meditatii despre Tehnica si destin. Rezultatul e, asadar, o editie mult mai substantiala a eseurilor „asupra modernitatii tirzii“.
Se cuvine, mai inainte de orice, sa le adresam un gind de reverenta traducatorilor: Virgil Ciomos, Horia Lazar si Ciprian Mihali, primul si ultimul profesori de filozofie ai universitatii clujene, dovedind cu stralucire cit de necesar este, intr-un asemenea demers, pe linga cunoasterea limbii (limbilor), exercitiul reflexiv-interogativ propriu celor care se indeletnicesc cu frecventarea cugetatorilor trecutei si prezentei noastre lumi.

Pe parcursul intregului volum, Claude Karnoouh procedeaza aidoma Diavolului schiop al lui Lesage, cind ridica acoperisurile caselor spre a ne dezvalui permanenta atotprezenta a viciilor. Asemeni caracterelor pe care autorul epocii Luminilor le dezgoleste de fastul iluzoriu, Claude Karnoouh scutura pudra aurita a fatetelor modernitatii tirzii – cea pe care o parcurgem cu vinovata inconstienta –, ii da jos „peruca buclata“, sterge fardul, aratindu-ne nu atit vetusta „goliciune a regelui“, ci mult mai impudicul „craniu gol“ al gindirii in vremea „tuturor posibilitatilor“, savirsita prin universalizarea si implicit tiermodernizarea Occidentului. Ei da, Claude Karnoouh nu oboseste sa foloseasca toate ocaziile pentru a practica o pedagogie a dezastrului antrenat de suprematia „Sfintei Treimi a productiei-consumului-profitului“. O face cu tenacitate si indirjire, dar si cu o greu disimulata nostalgie pentru timpul ragazului reflexiv in stilul Montaigne, pe cind isi purta cugetarea in ritmul calariei, binecunoscuta habitudine cotidiana a faimosului eseist. Desi e posibil ca autorul noului Adio... sa nu agreeze comparatia, ea nu are pricini sa-i lezeze vanitatea.

Michel Foucault spunea undeva ca dupa Revolutia franceza, statele au incetat a se fonda pe religie, ci pe „ceea ce se numeste filozofie“, dupa care unele sisteme politice au inceput sa-si caute o „filozofie“, lucru azi revolut, intr-o epoca a „somajului ideologic“ in inspirata rostire a lui Radu Cosasu (vezi Observator cultural nr. 66 din 2001), statele natiuni functionind oarecum inertial intr-o lume conditionata de interdependenta/reteaua Capitalului. Or, Claude Karnoouh isi construieste discursul (nostalgic) din perspectiva „filozofico-ideologica“ ce-a evoluat in urma Revolutiei franceze, suferind el insusi de ravagiile „somajului ideologic“, lucru pe care-l intelege, il si explica, fara insa a-si asuma punctul de vedere sau de executie al modernitatii tirzii, unde „umanismul“ apartine fie mediocritatii agresiv-demagogice, fie marginalilor. Tratate din acest unghi, „caracterele“-teme-capitole, carora autorul acestui reiterat Adio diferentei le despoaie „stralucirea“ tentatiei, apar in ultima instanta drept „cai pavate“ spre neant ori zice-ti-i infern... Astfel, nici o alta pledoarie pentru considerarea unei instante a transcendentei n-ar putea fi mai convingatoare decit cele zece capitole-avertisment demolatoare in cartea lui Claude Karnoouh a ipostazelor-cominduiri ale imanentei.

In mod paradoxal, chiar la inceputul textului, autorul are o justificare – cea a scrisului propriu – si – culmea! – o solutie pentru iesirea din alienarea impusa de schimbarea paradigmei modernitatii tirzii: preeminenta functionalitatii in dauna fiintarii: „Asteptind acea clipa sa declinului capitalismului de al treilea tip – n.m.t, sa lasam febra unui militantism vanitos si sa iesim din lincezeala unei plictiseli primejdioase: sa ne inarmam cu rabdarea conceptelor si sa ne pregatim meditind asupra operei poetilor“ (p. 62, subl.m., M.G.). Foarte frumos, personal/individual vorbind. Dar carei societati ii foloseste: celei la marginea supravietuirii, incapabila sa mai gindeasca la „loisir“-ul spiritului, celei a refugiatilor, super-infometatilor, fie si practicind Yoga evoluata, trebuind sa vietuiasca din ceva, celei in tranzitie, fascinata de „toate posibilitatile“, sau „regizorilor“ Capitalului (consumului-profitului), pentru fiecare dintre ei lumea luind chip de „virtualitate dupa potop“... Si atunci de ce scrie Claude Karnoouh?: „pentru a inlatura pseudo-necesitatile care imi siluiesc viata cotidiana si mi-o intemniteaza in «agitatia glaciara» a acestui sfirsit de veac“, „pentru a intirzia scurgerea timpului“; din „Vointa de a intelege, desigur“, „pentru a putea reflecta“; „Lipsita de fragilitatea asumata a activitatii scripturale, gindirea mea rataceste, se destrama, devine un praf ce se imprastie, pierdut la rindul lui in virtejul tulbure al mediatizarii“; „scriu si pentru a pune ordine in reprezentarile mele incurcate, si pentru a introduce un sens, fie si revocabil, in multimea experientelor pe care le am“ (p. 26). As adauga aici motivatia deslusita de un lector atent, si anume dorinta de pastrare a memoriei diferentelor... esentiale, fiindca in cuvintele autorului „Adio diferentei nu se confunda cu Despre uniformizare“, iar „Titlul indica o modulare ce orienteaza intrebarile“ adresate timpului sau.

Declarindu-se „autodidact“ (in sensul in care prima formatie universitara este strict stiintifica, nu filozofica), dar asumindu-si existential conditia „singeroasa a gindirii“, Claude Karnoouh nu are a se teme decit de propriile-i mutatii „conceptuale“ sau de capcanele „onorante“: insistente invitatii ale celor orfani de vreun maitre penseur, oferte menite sa imbalsameze reputatia sau dupa caz, gloria, cum spunea Cioran. Deocamdata insa, constanta abordarilor/demascarilor pe care le face e remarcabila, de-a lungul unui discurs nestingherit in libertatea pe care si-o ia de citeva decenii. Vom regasi, asadar, in acest ultim Adio... (departe de a fi definitiv, totusi...) semnele noilor vremi, in care profetiile lui Orwell si-au vazut implinirea – atentie! – ne semnaleaza insistent autorul, Orwell nu „polemiza“ cu fosta URSS, cum adeseori s-a insinuat.

Nu sint ignorate nici criza universitatii, institutie „conserva“ a stiintei si gindirii semnalata inca de Nietzsche, dar si de Heidegger, Hannah Arendt ori Michel Foucault si Gerard Granel, criza a carei miza e finalmente raportul dintre cunoastere si putere. „Pedagogia tragicului“ ii priveste, astfel, doar pe cei care mai au termeni de comparatie intre tragismul libertatii asumate si „dictatura flasca a unei libertati bune supravegheate“, a „culturii de masa“ si „gradul zero al gindirii, meditatiei si contemplatiei“. Pedagogia tragica este aceea care opune individualitatea reflexiva uniformizarii in selectie antropobiologica a viitorilor-actuali mutanti, imposibil sa descifreze in Celalalt un Altul. De aici criza limbajului, a limbilor, din care triumfa doar tehno-stiinta (cu productia si profitul ei cu tot...). Urmele pale ale transcendentului, cite au mai ramas, sint asimilate ritualului, spectacolului sau in practici toxicomane. Progresul nu mai apare acum drept o etapa cucerita in plus pe scara „devenirii“, ci o expansiune in infinit a experientelor cunoasterii tehnice. Orice „salvare“-refugiu in arta ori sentimente e vana. Arta a capotat in fata Capitalului, iar drept exemplu avem creatia-protest a lui Joseph Beuys: un schelet de mamut pe care sta scris: Kunst = Kapital. Lungul si laboriosul ultim segment din carte lasa deschisa, cel putin conceptual, calea asumarii gesturilor noastre de azi: „necesara“ pentru ca de neimpiedicat aparitie a mutantilor.
Diferentele se mai pot identifica doar intre manipulatorii „tuturor posibilitatilor“ si cei obligati sa le indure. Adio diferentei se incifreaza asadar drept o despartire de noi insine, dar, cine stie, poate nici nu vom avea ragazul sa ne dam seama de acest lucru.