OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

PLINIUS
Naturalis Historia. Enciclopedia cunostintelor din Antichitate
Volumul I – Cosmologia. Geografia
Traducere de Ioana Costa si Tudor Dinu
Editie ingrijita, prefata si note de Ioana Costa
Indice si note lingvistice de Tudor Dinu
Editura Polirom, Colectia „Plural clasic“, Iasi, 2001, 308 p.

Primul rind al prefetei generale, conceputa ca o dedicatie adresata principelui (si, totodata, ca o invitatie adresata omului din fruntea statului roman de atunci de a exploata uriasul material cules cu rivna migaloasa si generos pus la dispozitie publicului roman), contine sintagma, redata in traducere, „Enciclopedia Naturii“.

Aceasta a vrut sa ofere Plinius cel Batrin, un summum pe care, cum noteaza tot el ceva mai departe, grecii il numeau „cultura in cerc“ (en kyklo paideia), adica una a totalitatii, a absolutului cunoasterii: „cultura enciclopedica“ – ideal paideutic trasat pentru intiia oara de laboriosul Aristotel catre intreaga posteritate greaca. Ecoul cel mai complex al unui astfel de ideal formativ ni l-a transmis, insa – poate surprinzator, poate nu – Antichitatea romana, prin unica ei enciclopedie ajunsa la noi: Naturalis Historia pliniana.

Totul porneste, in viziunea latinului Plinius, de la Natura, ca de la sursa primordiala si autogeneranta a intregii existente: „sa ii dai fiecarui lucru natura sa proprie, iar naturii tot ceea ce ii apartine.“ (traducere de Tudor Dinu). Istoria (cuvint grecesc) a cuceririlor civilizatorii ale omenirii reface, de fapt, istoria descoperirii, mai exact, a redescoperirii neincetate a Naturii. Omul exista – propozitie inclusa chintesential in conceptul de historia – pentru ca (de fapt, doar pentru ca) exista natura (termen latin, cu derivatul naturalis, care formeaza cel de-al doilea component al binarului titlu plinian). in interiorul sintagmei, omul (historia) se subordoneaza matricei (natura), in masura in care, cum se stie, omul insumeaza numai o parte a vietii, deci a Naturii. O opera ca Naturalis Historia reda, asadar, maretia primara a Naturii, adica a vietii integrale, cognoscibile, supraordonate egocentricului plasament uman: „este descrisa natura, adica viata“ (ibid.). Doar cunoscind Natura cunosti Omul, nu invers: este premisa intregului demers plinian.

Care se inscrie, subliniez, in traditia pur latina, de sorginte lucretiana, a cunoasterii „naturii lucrurilor“ (de rerum natura), pentru ca prin aceasta cunoastere a lor sa putem ajunge la cunoasterea adevarata a umanului, deci a noastra insine. Plinius merge, astfel, mai departe decit Lucretius, acesta din urma voluntar ancorat in tiparele constringatoare ale epicureismului. Dar si fata de traditia aristotelica Plinius se plaseaza esentialmente diferit. Daca Natura reprezinta cheia cunoasterii Totului, atunci in tainele firii si fapturii umane se intra numai prin a sti si prin corolarul sau, a invata. Fata de Aristotel, pentru care omul era singura fiinta (zoon) capabila sa conceapa, sa realizeze si sa traiasca in cadrele unei polis – era, deci, un zoon politikon –, Plinius avanseaza, in definirea esentei umanului, spre o noua identificare: a trai/fi (ca) om inseamna a sti, a sti inseamna a invata. Omul nu este altceva, pentru Plinius latinul, decit cunoastere (materializata prin stiinta) si invatare: in alti termeni, este ceea ce invata.
Enciclopedia stiintelor naturii ii pune inainte omului plinian ceea ce el urmeaza sa invete. Contemporanul sau ceva mai tinar, Quintilianus, il va invata, intre altele, si cum sa invete (institutio oratoria). Era evident necesara insa, in prealabil, sistematizarea uriasului conglomerat de date oferite de un numar (deja fabulos chiar pentru Antichitate) de surse (peste 2.000, dupa cum deja am notat). Cercul invataturii incepe cu cercul lumii. Ea este una singura si finita. Se vadeste ca, prin toata puterea si alcatuirea ei, lumea ca Natura nu este altceva decit divinitate: caci lumea ca Natura „este, de fapt, ceea ce noi numim zeu“. in aceasta lume, rostuite ca elemente ale ei, intra: planetele, stelele, soarele, bolta celesta cu toate fenomenele aferente, pamintul, marea cu „miracolele“ ei. Pamintul se afla in centrul lumii, latin denumite univers: dupa calculele astronomilor greci si orientali, pamintul inseamna „a nouazeci si sasea parte din intregul univers“.
Al doilea cerc vine, firesc, Pamintul insusi. Lui ii consacra Plinius 4 carti (a III-a pina la a VI-a inclusiv): geografia succeda cosmologiei, adaugind – pentru ca e vorba de continente, tari, regiuni si cetati, toate cu locuitorii ei – necesarele informatii etnografice.

Sensurile descrierii geo-, etno- si antropografice poarta in doua directii fundamentale: de la vest la est si de la sud spre nord, cu reveniri si chiar inversiuni dictate de scrupulele preciziei. Bunaoara, in termenii exactitatii antice, fructificate de Plinius prin citare permanenta a surselor (si nu prin tacita copiere!), Europa, cel mai cunoscut dintre continente, are o lungime de 7.714.000 de pasi, de la Tanais (Don) la Gades (Cadix), si o latime de 1.150.000 de pasi, de la virful sudic al Peninsulei Italice (nu al Siciliei!) pina la Oceanul hiperborean.
Mentionarea izvoarelor bibliografice consultate, comentata in prefata dedicatorie, face din Plinius primul teoretician antic – si din cultura europeana – al onestitatii stiintifice autentice, contrapuse imoralitatii plagiatului. Urmatorul pasaj pare a fi scris de un etician al zilelor noastre; este de prisos sa mai subliniez actualitatea lui: „Socotesc un gest corect si plin de o nobila delicatete acela de a declara care sint autorii pe care i-ai folosit si a nu-i trece sub tacere s…t Vadeste de buna seama un spirit slugarnic si un talent mediocru acela care prefera sa fie prins furind decit sa inapoieze ceea ce a imprumutat, mai ales atunci cind de pe urma dobinzii obtine un capital propriu.“ (Dedicatie).