OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

PLINIUS
Naturalis Historia, Enciclopedia cunostintelor din Antichitate, vol. al II-lea
Editura Polirom, Colectia „Plural Clasic“, Iasi, 2001, 272 p.

Structura concentrica a Enciclopediei lui Plinius descopera cititorului o treptata coborire in abisul cognoscibilului. Progresia catre temeiuri se face in cercuri, unul acoperindu-l pe celalalt spre suprafata si, invers, generindu-l in succesivitate ca mecanisme ale vietii, spre adincime.

Dupa cercul lumii (uniuersus, mundus) – ultimul termen latin, cu sensul de „(lucru) armonios, elegant“, Plinius sugereaza (II, 8) ca a fost creat avindu-l ca model pe cel grecesc, kosmos, „podoaba“ –, urma, ne reamintim, cel al pamintului, centru universal. Geocentrismului cosmologic ii succeda un cerc cel putin la fel de complex, al treilea in ordinea investigatiei cognoscibilului (la origine, chiar acesta era sensul termenului grec historia: „cautare“, „cercetare“): cercul animatului, a tot ceea ce fiinteaza in viu, se supune implacabilitatii succesiunii, ea insasi ciclice, nastere-viata-moarte. Antropologiei, zoologiei si botanicii le este consacrata editia romaneasca a Enciclopediei, volumele al II-lea si al III-lea, decupind cu exactitate din sirul cartilor pliniene (derutante la nivelul superficial al sumarului) pe acelea care se subordoneaza viziunii analitice despre componenta vie a lumii. Asa cum judicios observa Ioana Costa (Prefata la volumul al II-lea, p. 5), al doilea mare grup tematic de carti debuteaza din nou cu „segmentul inalt al disciplinei respective“, in speta antropologia (cartea a VII-a) in raport cu celelalte stiinte ale viului, zoologia si botanica (cartile VIII-XIX), tot astfel cum cosmologia (cartea a II-a) deschidea, prin unghiul sau cosmic, abisurile geografiei (cartile III-VI).

Ce informatii ofera – mai exact spus, selecteaza – Plinius despre om? Predomina, cum pare firesc, datele biologice: reproducerea, gestatia, nasterea; corpul si trasaturile lui remarcabile; forta spiritului si efectele ei fizice. Ponderea semnificativa o detine, in schimb, latura moral-etica a entitatii umane. De la un punct incolo, fizicul dispare complet din analiza pliniana, pentru a lasa locul componentei spirituale, calitatilor interioare ale umanului: memoria, afectivitatea, comprehensibilitatea, sensibilitatea, curajul, respectul. Se contureaza, astfel, un ideal aparte al omului – roman, in cele din urma, prin elementele si exemplificarile sale particulare –, avind ca tel suprem fericirea (nu oriunde si oricind, ci doar cea terestra): capitolele 130-132 (din editia romaneasca, 41 din editiile textului original), apartinind cartii a VII-a, vorbesc, precum intr-un breviar de tratat, „despre cea mai inalta fericire“.

Lumea animalelor si a plantelor se leaga, la rindul ei, prin vazute si nevazute fire, de cea a omului. Animatul, viul isi vadeste si prin aceasta – nu numai prin habitatul comun, pe suprafata aceluiasi pamint si sub conul de lumina/intuneric al unei singure bolti – nezdruncinata sa unitate. Descrierea clasificatorie a raselor, speciilor, tipurilor si cazurilor particulare de animale si plante nu se izoleaza insa, nici un moment, de zona umana a viului, dimpotriva, ochiul savantului latin retine si reda tot ceea ce din lumea animal-vegetala are legatura, intr-un fel sau altul, cu omul si interesele, dar si cu nevoile lui: inteligenta si maiestria animalelor; exemple de atitudine si comportament fata de oameni; remedii medicinale oferite de animale; domesticirea si umanizarea lor (primele parcuri si jocuri cu animale salbatice, in lume si la Roma, de pilda); plantele care poarta ghinion sau se bucura de o reputatie malefica, sinistra; beneficiile cultivarii arborilor din toate tinuturile cunoscute s.a.m.d.

Prin cel de-al treilea cerc al cunoasterii naturale, Plinius acopera suprafata a nouasprezece carti, exact jumatate din totalul intregii Enciclopedii (daca facem abstractie de cartea I, care nu este altceva decit sumarul sau „tabla de materii“ a operei). Ce contine, si subsumata carei logici interne, cealalta jumatate?
A doua sectiune a Enciclopediei Naturii debuteaza si este pusa, in intregime, sub semnul utilului din aceeasi perspectiva umana. Folosul pe care cunoasterea universului il aduce omului ca individ socialmente organizat se instituie in telul permanent declarat al investigatiei din aceasta jumatate secunda. Se desprinde, astfel, cel de-al patrulea cerc al cunoasterii, l-as numi al cunoasterii utile, al folosului imediat. Este vorba de remediile pe care lumea viului, animal si vegetal, le pune la dispozitia unei parti a acestei lumi animate – omul. Coborind in abisul cunoasterii, in centrul lumii viului Plinius il descopera pe om. (Viziunea umanistilor renascentisti ne apare, in consecinta, una inevitabil repetitiva, chiar daca mai bogata decit a clasicilor Antichitatii.) Dar este un om slab, fragil si pindit de innumerabile pericole, care pot sa-l faca oricind sa-si piarda usor viata. De aici, nevoia de remedii, inimaginabil de multe, pina la limita fanteziei daca nu ar fi verificabile medical-farmaceutic.

Un urias dar al aceleiasi, infinite ca resurse, Naturi! Al IV-lea si al V-lea volum al editiei Costa, acoperind suprafata cartilor pliniene XX-XXXII, ofera un luxuriant inventar al remediilor, naturale si totodata naturiste (ante litteras), pe care omul, cunoscindu-le deja, le poate utiliza in propriul beneficiu, ca o contrapondere reechilibranta a fragilitatii conditiei sale: este vorba de plantele salbatice, de cele de gradina, de arbori si arbusti, de ierburi (inclusiv cele cu efect medicinal spontan), dar si de animale (terestre, acvatice, aeriene) si de produsele lor cu efect terapeutic. Plinius schiteaza aici o veritabila istorie a medicinei, de la originile ei divino-umane (Asklepios – Hippokrates) pina la practicienii romani. Dar, in acelasi timp, aduce si un elogiu vibrant, o „lauda“ Naturii si puterilor ei: Natura care „nu produce nimic fara rost“ si a carei „darnicie s…t a facut ca pina si animalele respingatoare sa ofere leacuri de mare folos“ (traducere, Ioana Costa, II, sumar, cartea a XXIX-a, 17; sumar cartea a XXX-a, 15). Stiinta, situata in unele cazuri la marginea intilnirii cu magia (de altfel, o inedita istorie a magiei chiar deschide cartea a XXX-a), este livrata cititorului in cel mai original mod cu putinta: sensibil si interactiv totodata, caci, precizeaza editorul coordonator (Prefata la volumul al V-lea, p. 7), „fiecare scititor, N.N.t este liber sa isi aleaga traseul dorit“, dupa cum, in celalalt plan, universul insusi si-a plasat fiecare element la locul si cu rostul lui.