OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioana NICOLAIE
Cenotaf
Prefata de Sanda Cordos
Editura Paralela 45, Colectia „Biblioteca romaneasca“,
seria „Poezie“, Pitesti, 232 p.

Am cautat zilele trecute numele Ioanei Nicolaie in Dictionarul General al Literaturii Romane. Nu l-am gasit; dupa cum nu i-am gasit acolo nici pe Razvan Radulescu, Florina Ilis, Doina Ioanid, Mihai Ignat, Sanda Cordos. Nu vreau sa fac presupuneri, sa caut motive, noduri in papura etc. Dar nu pot sa nu ma mir de absenta unei poete cu personalitate ca Ioana Nicolaie dintr-o lucrare de o asemenea anvergura. in 2005, cind apare volumul al treilea (L-O) al Dictionarului, Ioana Nicolaie are deja trei volume personale publicate (Poza retusata, 2000, Nordul, 2002, Credinta, 2003), primite calduros de critica de diferite virste si orientari, si se pregateste pentru aparitia celei de-a patra carti de poezie, Cerul din burta (2004). Poeta cu voce matura, cu timbru special, s-a afirmat si s-a legitimat printr-o poetica a sa, nu printr-o poetica de generatie, de grup, de grupuscul s.a.m.d., desi este prezenta in doua volume colective, Ferestre 98 si Tescani 40238, aparute sub semnul cenaclului Litere (detaliu care i-a determinat pe unii sa o considere in primul rind o „cartaresciana“). De curind, Ioana Nicolaie si-a retiparit (cu unele modificari semnificative) Nordul si Credinta, volumele care – cred – o definesc cel mai bine, relansindu-le si unificindu-le intr-o carte cvasi-romanesca, sub un titlu enigmatic, Cenotaf.

Cenotaful e un monument funerar stravechi, care nu adaposteste corpul celui disparut. Ce mort ireal, cu trup imponderabil, de fum, ascunde si elogiaza cartea Ioanei Nicolaie? Cenotaf aduna spectrele trecutului si le distribuie in scenariul unui Bildungsroman liric putin obisnuit in poezia noastra actuala. Putin obisnuit pentru ca: 1) bio-grafismul sau pune intre paranteze imediatul, prezentul, captind apele freatice ale realitatilor trecute; 2) intoarce spatele stridentelor si prozaismului „mizerabilist“; 3) nu ocoleste metafora, caci metafora nu e doar un procedeu stilistic, ornamental, cum par sa afirme, pripit, unii postmoderni, ci un procedeu mai subtil de alchimie a textului sau un vehicul care trebuie sa duca „undeva“; 4) narativizarea se intersecteaza cu mitizarea; 5) poeta cocheteaza cu traditionalismul si nu dispretuieste metafizicul, discursul ei are un timbru profund si grav. in Cenotaf poezia are adincimea apelor linistite; simplitatea – acea simplitate care-ti lasa impresia ca imaginea, metafora, poemul nu mai au nevoie de nici o interpretare – este atent construita si se aliaza cu autenticitatea eului care se cauta pe sine prin retrairea avatarurilor trecutului. Ioana Nicolaie se refugiaza intr-o poezie a sensibilitatii aparent „desuete“ (o sensibilitate de foarte buna calitate, densa, vibranta, departe de orice sensiblerie) si reabiliteaza un tip de lirism care parea epuizat de experienta „neomodernistilor“. Biografismul textelor sale nu are nimic de a face cu biografismul „douamiist“ sceptic, uscat, dezabuzat; e vizionar, nostalgic, mitizant.
Ioana Nicolaie recurge cu gravitate, dar si cu naturalete evocatoare, la dialectal, la arhaisme, la vocabularul rural traditional. Este ceea ce deosebeste in egala masura aceasta poezie – veche si noua in acelasi timp – de cea a postmodernilor, unde respectivele ingrediente lexicale se regasesc in contexte ludice, ironice, demitizante, dar si de poezia ruralista impersonalizata a traditionalistilor si modernilor (de la Vasile Voiculescu la Ion Alexandru sau Marin Sorescu din La lilieci).

Miza este una pe autenticitate, intrucit cea care isi deapana povestea personala nu incearca sa dea un sens mai pur cuvintelor tribului, nici nu vrea sa „vorbeasca“ in locul strabunilor, ci ii lasa pe ei sa vorbeasca in graiul lor, cu propriile lor cuvinte. Naratiunile/vocile bunicilor, parintilor, rudelor se impletesc intr-o voce a colectivitatii, vocea auctoriala isi asuma un rol de medium, iar copilul care isi viseaza trecutul aminteste intrucitva de copilul din Orbitor si de saga Badislavilor. in poezia aceasta se exprima de fapt inconstientul colectiv al familiei. Traditia este asumata ca memorie afectiva a trecutului.
Nordul Ioanei Nicolaie dobindeste dimensiunile unei provincii mitice: spatiul fabulos, fantasmatic al copilariei petrecute undeva, intr-o localitate de munte de pe Somesul Mare. El nu are doar conotatii geografice, cu trimiteri la o posibila genealogie boreala („s-ar putea sa fi fost celta“), ci si simbolice. Poezia cotidianului, de o concretete poroasa, devine la aceasta autoare o poezie a temelor majore ale cotidianului (auto)biografic, nu a detaliilor anodine care o genereaza. Temele obsedante sint nasterea si moartea, genealogia personala deschizindu-se inspre arhetipal fara a deveni astfel citusi de putin abstracta. Destinul familiei de pocaiti cu cei 12 copii ai sai incadreaza confesiunea, deschisa printr-o dedicatie catre parinti si cei 11 frati...

Reunirea volumelor Nordul si Credinta, in aceasta ordine, nu e deloc intimplatoare: publicarea lor impreuna are o certa semnificatie, care face din cartea de fata mai mult decit suma celor doua. Cenotaf si Cerul din burta realizeaza o bucla temporala. Daca Nordul incepe cu o evocare a nasterii Ioanei („intr-o zi mirosind a vulpi/ cu pieile tabacite de cei treizeci si patru de ani/ ai tatalui/ si spaimele roase pe dinauntru,/ am vazut cerul de parafina largindu-se/ intr-un soare cu chip uleios...“, Alter) in finalul Cerului din burta Ioana este cea care naste. Alterizarea naratoarei lirice din Cenotaf in raport cu copilul care a fost isi afla un corespondent in alteritatea „increata“ a copilului pe care Ioana il va aduce pe lume in Cerul din burta. Si inca ceva: copilul din poemele Cenotafului este, de fapt, un androgin, numit in mai multe rinduri „fata-baiat“ (vezi si invocatiile prezente in Cerul din burta: „draga fata, drag baiat...“). Confuzia masculin-feminin devine explicita in poemul Cine: „ca un frate de-al meu, ca un baiat,/ visasem,/ si crezusem ca nimic nu ne desparte:/ unii cu altii sintem aceiasi/ la n-e-s-f-i-r-s-i-t!// fata sau baiat// eu purtam pantaloni albastri/ ei purtau pantaloni mai mari,/ tot albastri!// eu aveam pieptul drept...“). Poemul in proza de la sfirsitul cartii (Adaos, amintind maniera Doinei Ioanid), apare de doua ori in volumul Credinta: „Mama are treizeci de ani si se stringe ca o floricica de sirma-n breloc […] Cel mai frica ne e de seara in care vom atipi si firele vestede nu vor mai fosni dedesubt“. „Mama are treizeci de ani“ – adica virsta Ioanei in Cerul din burta! Nordul si Credinta alcatuiesc un ciclu poetic unitar, textele fiind dispuse intr-o cronologie biografica liniara: de la nastere pina in adolescenta.

Asumind perspectiva naiva a copilului („...si-n camera mica,/ degetele cuierului m-au apucat./ genele intoarse ale ungherelor/ de maieul meu dintr-odata mic/s-au rezemat.../si bluzele mi-au ramas/ jumatati de patlagina...“, Vitrina), Ioana Nicolaie cultiva o imagerie suprarealista proaspata si delicata („ierni de cozonac“, „pruni de chec si stafide“, „odaile hreanului“, „sfisiind lenjeria tarinii“ etc.), iar poemele sale sint de atmosfera. Vizionarismul nu ii este strain. Sub reflectoarele amintirii, peisajul capata o aura onirica, iar timpul si spatiul se corporalizeaza estetizindu-se morbid, decadentist: „Aminteste-ti amurgul de ceara al luminatiilor,/ pietrele pretioase hasurind pina departe/ epiderma translucida/ a cimitirului vechi// aminteste-ti pomii/ ca niste proaspete flori varuite:/ sa nu-i roada iepurii,/ fructele otravite sa nu se amestece/ umbrele sa nu se sfarime in jos...,

Din ce in ce mai frumos). Estetizarea nostalgica nu implica nici un moment idealizarea, cu atit mai putin idilizarea. Perspectiva este una cruda, fara a fi demitizanta. Inversiunile topice, deja o marca a autoarei („brazdele de inghet adunate“, „un ingust baietel“, „da-mi mina ta aspra, din diftina ma smulge...“ etc.), mimeaza candoarea si stingacia, creind un ritm interior aproape incantatoriu. Versurile alterneaza cu poeme in proza, istoriile rudelor – cu pagini dintr-un jurnal de scolarita (alta „voce“ importanta din volum!), iar secventele lirice scurte stau alaturi de poeme orchestrate pe mai multe pagini. Nu sint texte contrafacute, desi au un aspect lucrat, elaborat. Nu avem de a face doar cu o notatie simpla, frusta, ca la Ioan Es. Pop, de care pe Ioana Nicolaie o apropie obsesia thanatica, filonul biblic si monografierea unui spatiu geografic comun. Nici cu „copilarirea“ sofisticata din poemele Simonei Popescu, autoare mult mai livresca. Nici comparatia cu Amintirile unui Chelbasan de Anamaria Sandu nu se sustine: acolo aveam de-a face cu o fetita citadina, jucausa, care traieste intr-o lume cu alte reguli, nu datoreaza nimic subconstientului familial si nu are „povara traditiei“. Chelbasan e singura, nu risca sa se rataceasca, precum Ioana, prin „oglinzile“ care sint ceilalti frati.

O tristete apasatoare strabate poezia Ioanei Nicolaie din Cenotaf. Dar tristetea din Nordul si Credinta nu vine din pauperitatea lumii aspre in care traieste fetita. E o tristete impregnata in lume. Saracia lumii sale este una ceruta de Biblie, o asceza asumata...
Din asumarea (cu onestitate si tandretea spectrelor trecutului personal, din reabilitarea fireasca a unor valori „desuete“ provine personalitatea acestei autoare grave si profunde. Daca poezia ultimelor generatii jura, in mare parte, pe antilirism, tulburatorul epos biografic al Ioanei Nicolaie este esentialmente liric.