OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lansat pe piata in Europa si America in apropierea Pastelui (catolic si ortodox), The Passion of the Christ a inregistrat deja incasari de sute de milioane de dolari. Campania de distributie inca nu s-a incheiat, asa ca suma finala se va rotunji probabil la 400 de milioane. Unde mai pui ca tema filmului ii asigura o cariera indelungata, mai ales dupa ce va intra in circuitul de televiziune si va inlocui plictisitoarele productii hollywoodiene ale anilor ’60, in frunte cu Iisus din Nazaret – piesa favorita a bombardamentului anual de pe toate posturile TV, publice si private. Nu e rau pentru o investitie initiala de 30 de milioane de dolari, iesiti toti din buzunarul lui Mel Gibson.

Starul, care de regula incaseaza aceasta suma pentru roluri de dur imbatabil sau de baiat sensibil in filme de cele mai multe ori comerciale si de duzina, a descoperit – cum s-ar spune – o mina de aur. Regizorul-producator, care si-a mai demonstrat talentul in blockbuster-ul din 1995, Braveheart, poate de acum incolo sa finanteze orice proiect de film i-ar trece prin cap, oricit de extravagant, cu toate starurile pe frontispiciu si cu efecte speciale mai ceva ca in Titanic. Ma indoiesc insa ca Mel Gibson si-ar dori vreodata asa ceva.
Actorul cu ochi albastri, fata de dur si umor de Florin Piersic new-yorkez a dat dovada de o mare inteligenta in ceea ce priveste realizarea si promovarea filmului. Despre prima parte vom vorbi putin mai incolo. Despre a doua, e de ajuns sa spunem ca Mr. Gibson nu a respectat (asa cum arata realizatorul emisiunii CNN The Biz, Martin Grove) nici una dintre cele 10 „reguli de aur“ ale Hollywood-ului.

El nu a folosit banii bancherilor de pe Wall Street pentru finantare (si, ne dam noi seama acum, bine a facut!), nu a prezentat presei filmul inainte de lansarea oficiala (singurii care l-au vazut, in luna ianuarie, au fost prelatii Vaticanului), nu a investit nici un dolar intr-o campanie publicitara pe marile posturi de televiziune (a folosit, in schimb, comunitatile crestine locale pentru „a duce vorba“ din om in om), nu a organizat conferinte de presa, nu a folosit super-staruri (din motive de economie sau din convingeri artistice mai profunde?), si-a pus actorii sa vorbeasca in limbi nefamiliare publicului american (neobisnuit sa citeasca subtitrarea), nu si-a prezentat filmul nici la Cannes, nici la Sundance, n-a lansat o linie auxiliara de promovare prin fast-food-uri, produse cosmetice, jucarii s.a. (ceea ce ar fi fost total incompatibil cu filmul).

Pe scurt, producatorul cu decenii de experienta in ceea ce priveste succesul comercial a ignorat reteta prin care filmele ce-l aveau ca erou au devenit celebre si a preferat chiar sa se ocupe singur de distributia Pasiunii..., tot pe banii lui. Rezultatul: cele mai mari incasari din istorie obtinute dintr-un film autofinantat (dupa ce a devansat My Big Fat Greek Wedding) si perspectiva de a bate la box-office, dupa 2-3 ani, Titanicul.
Toata povestea imi aminteste de scandalul stirnit recent de succesul la public al unui film de amatori, Blairwitch Project, care a multiplicat de citeva sute de ori cele douazeci de mii de dolari investiti in pelicula, trei camere semiprofesionale si un site pe Internet, care sporea iluzia autenticitatii. Cei mai vehementi critici strigau in urechea tuturor celor dispusi sa-i asculte ca e vorba de o farsa, de un film prost, care nu spune nimic facut sa stoarca banii exaltatilor si amatorilor naivi de scene horror. Trei aspecte justifica apropierea: in primul rind, tot autenticitate cauta si Gibson prin detaliile hiper-realiste care pigmenteaza calvarul lui Hristos.

Apoi, nu putem ignora ca echipa actorilor e alcatuita in mare parte din nume necunoscute. Nimeni nu spune ca Maia Morgenstern n-ar fi o actrita de prima mina a scenei romanesti, dar cine a auzit de ea la Hollywood? Iar Maia, dupa Monica Bellucci si James Caviezel (special i-am asezat in aceasta ordine), fiecare cu 2-3 roluri principale in filme renumite la activ, e al treilea nume, in ordinea celebritatii, de pe lista lui Gibson. In fine, regizorul si-a calculat bine publicul-tinta: singele si violenta sint prea tari, sa spunem, pentru gusturile unui public mediu feminin, insa atrag tocmai barbatii pasionati de filmele de actiune (à la Mel Gibson!) si de genul... horror.
The Passion of the Christ („pasiunea“ vine din limba latina, cu trimitere la suferinta, dar si la o iubire transcendentala profunda) e un film pe care l-am simtit, in primul rind, cu stomacul. De aici si denumirea de „realism visceral“.

Nu trece un minut fara ca James Caviezel (Contele de Monte-Cristo din 2002 si soldatul Witt din The Thin Red Line) sa nu incaseze un bici, o bita, un sut in fund sau o flegma, cind de la tortionarii romani, cind de la rabinii incruntati si rauvoitori. Daca ar fi sa redau prima impresie, as spune ca e vorba de un film in care Iisus ia pumni, bite, palme si picioare de la un capat la altul. Mai intii e pus in lanturi in Gradina Ghetsimani, apoi e scapat peste un pod si tirit cu violenta inapoi pe drum, trece prin mina evreilor, de care e scuipat, inghiontit si palmuit, e purtat la judecatori... pina aici toate bune, nu a incasat decit bobirnace. Urmeaza o flagelare feroce, care intrece orice imaginatie in privinta cruzimii si ridica mari dubii asupra realismului.

Nu credeam ca un corp omenesc poate suporta o asemenea tortura. Nici echipa de specialisti in machiaj (in frunte cu multiplii cistigatori ai Oscarului Keith VanderLaan si Greg Cannom) sint convins ca nu credea, pina cind au descoperit, ajutati de Maurizio Millenotti – celebrul maestru al costumelor –, ca exista un instrument abominabil numit „biciul cu 9 cozi“, capabil sa sfisie pielea si sa provoace pierderi enorme de singe. Dar de aici pina la cele 40 de lovituri, la suprafata corpului aproape in intregime arsa de biciuire, la balta de singe care inunda apocaliptic sala supliciului, se intinde pe pardoseala, pe instrumente, pe coridorul care duce la celula in care calaii ii infig, printr-o lovitura infioratoare de bita, coroana de spini in cap, pe cruce, pe drumul spre Golgota, pe haine, pe miinile si armurile legionarilor...

Peste tot unde calca Iisus, dupa flagelare, ramine cel putin o dira de singe. Cuiele care-i strabat membrele provoaca mici piriiase, crucea zici ca e scaldata-n Galus, iar, la sfirsit, tribunul care-i impunge coasta (Marcellus din best-seller-ul Camasa lui Iisus) extrem de talentat, ba chiar e de mirare cite a reusit sa faca din bugetul oarecum auster impus de Gibson. Prefer, fara discutii, acest calvar viziunii edulcorante a lui George Stevens legata de „cea mai mare poveste a tuturor timpurilor“ si din toate filmele similare de pe TNT, in care se sugereaza, timid, ca ar fi vorba de un supliciu. Ma saturasem sa vad prim-planuri cu ochii lui Max von Sydow dati pe spate spre cer, moment in care trebuia sa deduc ca undeva, in picioare, personajului i se bat cuie. Dar daca-i bal, bal sa fie... Sa nu exageram: Iisus era intr-adevar om (si suferinta umana, teribila si autentica, e cea pe care filmul o aduce in prim-plan), dar era un singur om, fie si extrem de tenace si de rezistent, nu o intreaga armata.

Mesajul Pasiunii... se intilneste cu cel al indelung controversatului Ultima ispita a lui Hristos, pe terenul naturalismului si al violentei. In ambele, accentul cade pe suferinta omului Iisus. Insa Gibson a exagerat la capitolul „efecte de realism“.
Aceasta este partea profana a filmului. Ca sa intregim imaginea de ansamblu, mai ramine sa mentionam atmosfera intunecoasa, cu umbre contrastante in nuante de maro, negru si bej, care fac trimitere la picturile lui Caravaggio. Mare admirator al barocului italian, Gibson asta a vazut, la sfirsit, in filmul sau: o fresca a lui Caravaggio in miscare. Unde violenta = naturalism = respingerea viziunilor religioase, pudice si edulcorate. Diferenta dintre Pasiunea... si tot restul filmelor pe aceasta tema (inclusiv, indraznesc sa afirm, cele doua capodopere, a lui Pasolini si a lui Scorsese) e aceea dintre o scena de lupta din Sinbad sau Xena de pe Pro TV si una din Stapinul inelelor al lui Peter Jackson.

La capitolul impact asupra ochiului (si stomacului!) nu exista comparatie. Papa insusi a afirmat: „E asa cum a fost!“.
Exista insa o dimensiune spirituala a peliculei, cu spectatori care la sfirsitul vizionarii isi regasesc credinta si altii care chiar se convertesc. Unde mai pui impactul social, cu grupuri etnice nemultumite si altele care ar trebui sa jubileze. Curios este ca palestinienii care au vazut filmul, in frunte cu presedintele Yasser Arafat, au fost extrem de dezamagiti pentru ca n-au putut sa gaseasca nici o urma de antisemitism in el. Tinerii intelectuali musulmani i-au apreciat, in schimb, meritele estetice. In acest timp, comunitatile evreiesti conservatoare din Paris si de la Harvard acuza Pasiunea... de sadism, blasfemie, obscenitate (?), pornografie (?!), viziune militarista si, evident, de antisemitism. Adevarul e ca povestea cu antisemitismul a fost mai mult un tertip comercial.

Curiosi sa vada daca zvonurile care circulau din luna ianuarie prin presa si pe Internet sint adevarate, spectatorii au dat navala in salile de cinema. Filmul, de ce sa n-o spunem, nu se leaga in nici un fel de evrei. Mai odiosi de o suta de ori sint legionarii romani, care rinjesc prosteste de cite ori Iisus isi mai scrinteste un deget, dar nimeni n-a zis ca Mel Gibson ar avea ceva cu descendentii Romei. Caz in care Pasiunea... ar transmite un mesaj anti... romanesc. Lasam problema in seama celor de la PRM. La un moment dat, preotii Templului dau dovada de compasiune in momentul rastignirii, mutindu-si privirea de la scena insuportabila chiar pentru spiritele cele mai indiferente. Un sondaj realizat in America a demonstrat contrariul: surprinzator, filmul a imbunatatit viziunea opiniei publice asupra comunitatii evreiesti (probabil, acum lumea ii uraste cu indirjire pe soldatii romani).

Autenticitatea a fost impinsa dincolo de limitele obisnuite ale costumelor si decorurilor. Filmarile s-au facut in studiourile de la Cinnecita, renumite a fi cele mai bune din lume la capitolul scenografie, si in oraselul Matera, ales si de Pasolini pentru Evanghelia dupa Sfintul Matei. Invatarea limbii aramaice (sau, ma rog, a unor dialoguri in aramaica) a dat cea mai mare bataie de cap actorilor veniti din toate colturile lumii. Parintele William Fulco, una dintre autoritatile majore in limbi semitice clasice, a tradus integral scenariul filmului in aramaica din secolul I si in latina vulgara. Pe platourile de filmare, Gibson a adus vorbitori nativi ai dialectelor aramaice, pentru a se asigura ca replicile suna bine unei urechi exersate. Nu sint nicidecum avizat sa-mi dau cu parerea, dar impresia mea a fost ca multe personaje vorbesc sacadat si artificial. Ce-i drept, nu toata lumea are talent lingvistic. Harvey Keitel (Iuda din filmul lui Scorsese) vorbea in Ultima ispita... cu un accent de pe Coasta de Est, pe seama caruia publicul s-a distrat de atunci incoace copios. Actorii au facut si ei, probabil, tot ce au putut.

In fine, latura poetica a filmului. Printre bete, sandale si lacrimile Maiei Morgenstern (care comunica foarte mult prin expresia faciala si destul de putin prin replici sau gesturi) se strecoara flash-back-uri din lunile si anii de dinaintea calvarului, o scena a copilariei, Cina cea de taina, primirea triumfala in Ierusalim, momentul in care Iisus o intilneste pe frumoasa Maria din Magdala. Monica Bellucci e, fara indoiala, cea mai... poetica prin frumusete Magdalena din istorie, insa nu in chipul ei, ce-i drept, nu la fel de expresiv ca al Maiei (dar nu asta era ideea!), sta lirismul filmului. E un moment care aminteste de trecerea spre Cimpiile Elizee din Gladiatorul, cel in care salciile flutura in bataia vintului, prin fata magarului, asemenea unui lan de griu in plina vara. Si mai e superba imagine in care, printr-o picatura de ploaie, asemenea unei lentile, se vede de undeva de deasupra Golgota, cu soldatii si rudele care se agita in jurul crucii.

Apoi picatura se desprinde parca de obiectiv, cade incet, se sparge intr-o explozie teribila, filmata la nivelul fiintelor foarte mici, si pamintul mare incepe sa se cutremure, templul se surpa s.a.m.d. Apoi Golgota lui Mel Gibson, cu cele trei cruci colturoase si desirate, in jurul carora personajele se invirt dupa o dinamica naturala, este cea mai reusita din istoria, cel putin, a cinematografiei. Unde mai pui sinuciderea lui Iuda linga magarul din al carui hoit curg prin toate crapaturile purulente viermi si in jurul caruia biziie ascutit mii de muste. Personajul ia funia care atirna de botul putrezit al lesului (acesta arata mai ceva decit un les care sta de saptamini intregi in soare pe marginea drumului), o leaga, asa plina de scursuri cum e, de creanga unui copac... Imaginea in sine e foarte sugestiva pentru cit de mari erau remuscarile lui Iuda (in celelalte filme se multumeste sa scape la picioare punga cu arginti pe care camera insista frenetic) si pentru ce inseamna „viziunea personala“ a lui Gibson.

Un fiasco cinematografic? Nici pe departe! Un scandal socant, greu de suportat (pentru firi mai sensibile), inovator pina la enervare, un butoi cu pulbere al Hollywood-ului – desigur. Pina la urma, orice film cu tematica religioasa, in care isi vira coada si evreii, si un regizor cu probleme spirituale si metafizice, devine, inevitabil, subiect de scandal. O afacere, o lovitura de box-office? Posibil, dar nu cred ca asta a urmarit Mel Gibson cind l-a pus pe bietul Caviezel sa incaseze girbace si sa invete aramaica. M-am intrebat de ce, dintre toate subiectele, starul din Mad Max l-a ales pe asta. Isi asuma un risc destul de mare, pe un teren atit de batatorit. Dar in acelasi timp avea, de bine, de rau, audienta garantata. In cel mai rau caz, putea sa iasa inca un film suficient de mediocru incit sa-si scoata cheltuielile de realizare. Poate ca la 10-20 de ani cineva trebuie sa ecranizeze cea mai mare poveste spusa vreodata. In 1927 a fost Cecil DeMille, in 1953 – 20th Century Fox, in anii ’60 – Pasolini, in ’80 – Scorsese, si acum Gibson. Sau poate ca pe unii ii chinuie vocatia mesianica. Iepurele sare de unde nu te-astepti. In orice caz, sare din ce in ce mai bine.