OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Culoare de iesire

Spuneam ca, in Corpul, portile de iesire din timp sint reprezentate de dispozitivele oculare: lentile, oglinzi, ecrane, lupe ce deformeaza imaginile „realitatii“ imediate pina la dizolvarea si remodelarea caracteristicilor ei ontologice. Calatoria in spatiu e, in schimb, provocata de arhitectura spectrala a caselor in ruina, vestigii ale amintirii primei copilarii ce declanseaza resortul psihic al nostalgiei. De fiecare data evadarile in cautarea timpului/spatiului pierdut au loc in paradisuri artificiale retro sau exotice, aflate oriunde in afara lumii comuniste: in luxul si eleganta interbelica (Aripa stinga) sau in sfirsitul Belle Epoque (Corpul), in colcaiala sexuala din New Orleans (Aripa stinga) sau intr-o Olanda a bizareriilor artificioase, pictata in griuri colorate (Corpul). Prin culoarul de trecere al unei vechi case „neerlandeze“ din centrul bucurestean al anilor ’50 (locuita de un batrin colectionar maniac), prostituata Coca, „martora“ micului Mircisor, dispare fara urma impreuna cu geamanul acestuia, Victor, ajungind intr-o locuinta din Amsterdam bintuita de Monsieur Monsu. Asa incepe partea a treia – si ultima – a Corpului. Sursa autobiografica a acestui episod este indicata in Jurnal si valorifica experienta stagiului amsterdamez din 1995, asa cum in Aripa stinga era transpusa experienta lunilor petrecute in New Orleans. E de anticipat ca in volumul al treilea va fi transfigurata recenta experienta a stagiului berlinez, cu vestigiile demente ale lagarelor de exterminare... La fel, ne putem astepta ca „episodul Herman“ al Aripii drepte sa extinda investigatiile asupra „misterelor Bucurestilor“ – subteranele oculte ale Casei Poporului – la interfata dintre conspiratia Stiutorilor si operatiunile nu mai putin paranoice ale Securitatii comuniste. Borges (Tlon) si Pynchon (V) stiu de ce...

Remarcabil mi se pare efortul autorului de a inova in interiorul propriei formule. Corpul reduce mult abundenta referintelor culturale din Aripa dreapta, lasind deoparte investigatiile psihanalitice si colectionarea de creaturi teratologice, dementiale, hidoase. Paginile olandeze exceleaza in minutia picturii de atmosfera, impresionind printr-o sobrietate narativa desfasurata in spirala, pe spatii ample. Picturalitatea, tridimensionalizarea sint atuurile dintotdeauna ale lui Cartarescu, fascinat pina la identificare de pinzele maestrilor barocului, manierismului si suprarealismului, de la Bosch si Monsu Desiderio la Ensor, Magritte si Dali. Dupa o copilarie desprinsa din pinzele lui Breughel si Vermeer si dupa o calatorie fantastica demna de Poe, drumul olandezului Marteen il intersecteaza la Amsterdam pe cel al jazzman-ului negru Cedric (ajuns inainte de razboi, din New Orleans, in clubul bucurestean Gorgonzola, unde le cunoscuse pe Maria si Vasilica Badislav), iar intilnirea celor doi in patul primitor al lascivei Liesbeth se soldeaza cu un insolit dialog falic al revolverelor. Intr-o scena pynchoniana – intinsa pe doua pagini –, gloantele se ciocnesc, filmul lor fiind derulat dupa o tehnica a ralenti-ului stapinita la perfectie...

Caracterul enigmatic al orasului boreal de pe malurile Iij-ului e potentat de incredibilele (dar... adevaratele!) imagini ale poporului de oameni-statuie imitind contra cost, citeva ore pe zi, figuri celebre din istoria lumii. Constiinta artificiului apare, din nou, mai reala decit „realitatea“ insasi. Ca si in episodul New Orleans, ne intilnim cu aceeasi conspiratie a Stiutorilor pregatind pas cu pas, prin interventia a mii de mesageri, nasterea Cartii lui Mircea, Ei sint cei care il vor prelua pe geamanul Victor, dupa ce Coca va fi sacrificata de catre Monsieur Monsu, iar craniul acesteia – transformat in fluture – va fi depus in casuta goala a unui monstruos insectar. Ramine de vazut ce se va intimpla in viitor cu dublul, geamanul pierdut in lumea dubla a acestei autobiografii himerice...

Figurat printr-o serie de metafore textuale (covorul, macramé-ul, origami-ul, pinza de paianjen etc.), textul existentei, strabatut de privirea Ochiului divin, este, de fapt, un corp vizionar, o retea labirintica de vase comunicante, un univers analogic de corespondente infinite intre micro- si macrocosmos, strabatut de singe si sens, de iubire si informatie. Structura „fractalica“ si tehnologia inalta ale discursului fuzioneaza cu un traditionalism spiritual, rezultatul fiind o viziune genetica, embriologica asupra existentei lumii: stiinta si credinta, ratiunea si senzorialitatea sint integrate astfel intr-un Cosmos armonic in splendida, manierista sa dizarmonie. Termenul de metafictiune mi se pare, in acest sens, irelevant: mai curind am putea vorbi despre un caracter metauman al scrierii, care genereaza senzatia de hiperrealitate. Si, peste toate, senzatia ca ti se dezvaluie misterul cosmic al vietii, care te priveste si in care esti direct implicat. Obiect imposibil si mandala, Orbitor este un mare roman conspirational, in care totul se leaga cu totul si genereaza un coplesitor sentiment al autoreflectiei infinite. Caci „realitatea“ e o suprafictiune divizibila la infinit, dar una in care credem dupa cum ne e scris. Fascinatia vine din puterea de a conferi frumusete paroxistica si firesc autobiografic experientei anagogice, dar si din capacitatea de a oferi o mitologie si o identitate memorabila copilariei si adolescentei petrecute in comunism. Deprivarea senzoriala a tinarului avid de frumusete si sens intr-o lume hidoasa, paranoica si absurda, jocurile, emisiunile si bancurile, viata de familie, de scoala si „de cartier“ din copilaria lui Mircea, petrecuta in anii ’60, se regasesc, dupa douazeci de ani, in copilaria si adolescenta celor din generatia mea.


Romanul metauman

Cel mai ambitios proiect estetic, existential si metafizic din literatura romana isi continua aventura, colonizind noi teritorii psihice, evadind miraculos din realitatea biografica in imaginar, desfasurind aripile unor viziuni de o frumusete monstruoasa, relativizind timpul si spatiul, explorind fractalul memoriei spre a surprinde, reflectata anamorfotic in splendide simetrii neliniare, holograma universului n-dimensional care ne contine... Paginile sint flori carnivore ale mintii, incunabule vascularizate, luxuriante, impodobite de inluminuri baroce, prin care leviteaza creaturi stranii, viziuni de basm psihedelic, incarcate de melancolia trecerii prin lume. Acolo unde altii se impotmolesc intr-un masochism steril, lansind fumigenele unei imaginatii debile, Cartarescu aduce exploziile nucleare ale imaginarului vizionar, incarcindu-si bateriile de la meditatia cotidiana asupra misterului existentei si din contemplarea intima a marilor traditii spirituale, literaturi, picturi si filme ale lumii, dar aratindu-se la fel de disponibil pentru tandretea lucrurilor umile si kitsch. Nimeni, in literatura romana (cu exceptia lui Eminescu si Blecher, a lui Gellu Naum din Zenobia si a lui Culianu din Pergamentul diafan), nu a mers atit de departe in cautarea propriului arhetip, nu si-a pus cu atita dramatism intrebarile etern umane: „cine sintem?“, „de unde venim?“, „incotro ne indreptam?“, „cum de e posibila existenta?“.

„Pentru ca existam, trebuie sa stim totul, caci existenta insasi e totul si ea nu ni se da cu masura, ci deplin, fiecaruia dintre noi“, spunea Herman, „ingerul pazitor“ si constiinta manuscrisului lui Mircea. Orbitor e tentativa sublim-disperata a celui care, confruntat cu revelatia propriei finitudini, traieste o criza de identitate totala. Privind „lumile de dincolo“ prin bresele din real (amintire, halucinatie, vis, hipnoza, aura epileptica, extaz), el va incerca sa astupe rana prin disciplina cotidiana a scrisului, oferindu-ne mulajul orbitor al lumii la interfata cu propria mentatie. Spaima de vid, avind drept revers nostalgia nemuririi si a ubicuitatii, provoaca o bulimie creativa ce se extinde – prin expansiune nelimitata – in toate directiile spatio-temporale, aspirind sa actualizeze, ca in clipa iluminarii sau a mortii, realitatea intregii vieti. Sigur, exista si un orgoliu luciferic, un demonism schizo-paranoic exorcizat in paginile acestui roman tentacular. Insa nu e numai narcisism sau solipsism aici, ci si nevoie de daruire, de iesire din sine si de integrare – prin iubire si informatie – in „i“-ul din centrul cuvintului „orbitor“.

Sedimentele continentului scufundat al memoriei (pina la Geneza) si lumile virtuale (pina la Apocalipsa) sint aduse, in coplanaritate, la suprafata textului si legate prin imago-ul fluturelui albastru-electric. Produse ale Mintii angelice, fluturii sint, de fapt, ingeri, metafore ale renasterii in corp. Intre aceste lumi concentrice, realitati virtuale programate de creierul unor conspiratii metafizice, exista link-uri, zone de contact, dezvaluind geometria mereu altor configuratii de sens, imposibil de epuizat prin exercitiul interpretarii. Ele solicita o „mantica“, o arta a ghicitului si a vederii prin, pe care autorul ne-o propune cu ironica voluptate. Un alt element esential este prezenta simultana, in fiecare lume posibila, a unor personaje, amintiri, imagini, emotii cu grade diferite de realitate si virtualitate, de imanenta si transcendenta; inaintea mortii (si a resorbirii lumii sale in piciorul de insecta privit prin lentila copilului Mircea), capitanul de pompieri Vasili Badislav are viziunea unei femei fatale a carei privire trimite la fluturele mistic. Butaforiei carnavalesti a unui car alegoric de 10 Mai trecind pe Podul Mogosoaiei, cu tirfe, borfasi si vardisti deghizati in eroii neamului, ii corespunde peste timp butaforia grotesca a parazilor comuniste de 23 August (perceptia copilului transforma comunismul in carnaval). In casa olandeza a batrinului taxidermist de pe Corbeni, prostituata Coca se rataceste intr-un nesfirsit labirint fantastic de scaune dentare, gasind iesirea numai inaintind cu ochii inchisi („orbirea“, refuzul ratiunii in favoarea credintei...) si ajungind in povestea amsterdameza. Forta de fascinatie vine din intensitatea estetica a „pactului autobiografic“ prin care cititorului ii e transmis LSD-ul unor experiente foarte romantice si adolescentine in fond: aspiratia spre absolut, farmecul intimitatii, frenezia autocognitiva nelimitata... si alte emotii raspunzind nevoii de hrana fantasmatica si de identitate metafizica. Exista, apoi, la Cartarescu un sincretism religios crescut dintr-o radacina transcendenta primordiala, in care fuzioneaza Evangheliile si Corpus Hermeticum, budismul zen si Cabala, filozofia oculta si hinduismul. Figura integratoare a trandafirului mistic – imagine a Mintii angelice universale – plaseaza romanul in marea traditie alchimica.


O experienta totala

Aleg pentru insectarul personal: povestea de iubire a lui Herman si Soile, lupta dintre paianjen si fluture; scripetele de la bloc, cu ascensiunea si caderea lui Mircisor; invazia radastelor si episodul magic al circului; oamenii-statuie din Amsterdam, calatoria onirica peste ape a lui Marteen si scena glontului; desfriul erotic al tintavenilor si autocastrarea bogomililor; teserea covorului-holograma; piciorul de insecta si lumea reflectata a lui Vasili Badislav; calatoria „ejaculatorie“ a fluturilor; demolarea blocului-penis din cartierul Uranus; in fine – meditatiile despre insuportabila infirmitate ontologica a fiintei reduse la trei dimensiuni, despre nevoia de reintegrare sinestezica a tuturor simturilor. Ele deschid prin confesiunea lui Mircea la 30 de ani, scriindu-si manuscrisul in blocul de pe Uranus, si inchid filozofic prin Mircea la 45 de ani, incheind volumul, bucla acestui Corp menit sa invie in mintea cititorului ca la o Judecata de Apoi: „Din poze, filme, desene animate si carti ne-nchipuim cum arata marii infirmi ai lumii de imediat de sub noi, lumea plata in care, daca ne-am viri degetul, personajele dintr-un western ar vedea aparind, in plina prerie, un soare plat pe o bolta plata. Daca si-ar viri degetu-n lumea noastra o fiinta de imediat dupa noi, am vedea si noi aparind pe bolta o sfera uriasa, inexplicabila. Dar foitele nu se opresc aici, si ne putem imagina ca insasi fiinta noastra cu patru dimensiuni, care-ncepe cu nasterea noastra si se termina cu moartea noastra, asa cum noi incepem cu crestetul si ne terminam cu talpile, nu e decit o alta iluzie, a trecerii perpendiculare a unei fiinte deja de neconceput, ce ar avea cinci dimensiuni, prin foita ce-ar cuprinde lungimea, latimea, adincimea si timpul. Si tot asa la nesfirsit, pina cind toate petalele inghiocate s-ar contopi in ideea de trandafir si pina cind toate pleoapele s-ar ridica, si ultima ar fi chiar ochiul care ar incepe sa vada“.

Ar fi prematur si meschin sa cautam vicii de constructie. Nu pot, deocamdata, decit sa marturisesc senzatia de dizlocare, de experienta totala pe care am avut-o la lectura. In pofida unui mediu literar tot mai degradat, marele fluture de noapte continua sa „lopateze“ regal deasupra zonei moliilor si a zglobiilor fluturi de zi. Din aripile lui, multi vor pune la pastrare fisii si fisiute, asemenea satenilor din Tintava.
O carte mare, o carte universala, indreptatind toate sperantele pentru o incheiere cu un zbor en beauté...