OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Editura Floarea Darurilor, Bucuresti, 2001, 304 p., 50000 lei

Subintitulat din istoria literaturii medievale, volumul publicat de prof. D.H. Mazilu, o colectie de articole aparute in ultimii ani prin diverse publicatii (majoritatea de specialitate, cu tiraj redus si destul de greu de gasit), il intimpina pe cititor cu o abrevatie avertizindu-l ca „adjectivul medieval are in primul rind rostul de a lega capitolele“, textele propunind dimpotriva marci care sustin incercarea de desprindere de medievalitate.
Literatura romana veche in Europa se intituleaza prima dintre cele trei sectiuni care structureaza cartea si in care D.H. Mazilu reia teme dezbatute si in volume anterioare: Renasterea si cultura romaneasca, sintezele culturale postbizantine in Europa de sud-est, stihurile la stema si poetica Barocului sau canonul in literatura veche.
Nicolaus Olahus cel pe care Erasmus din Rotterdam il numea protector fara pereche, mesager al ideii romanesti intr-o Europa cunoscatoare doar de Dracula, Petru Movila ajuns la un moment dat inalt prelat al Kievului ucrainean si Nicolae Milescu cel scolit in spiritul culturii baroce europene alcatuiesc capitolul intitulat simplu Peregrinii.
Ultima parte a cartii, cea mai substantiala si, cu siguranta, cea mai interesanta are un titlu incitant: Interpretari posibile. Patrunse in spatiul romanesc din Bulgaria, tezele doctrinei isihaste au avut o circulatie impresionanta in secolul al XIV-lea bucurindu-se de o atentie deosebita din partea lui Neagoe Basarab. Spune D.H. Mazilu: „Din paginile Invataturilor vorbeste nu un monah, ce face in fata colegilor de breasla (si nu doar pentru ei) elogiul schimniciei, ci un laic care opereaza cu niste date apartinatoare unui sistem filozofic bine conturat. Acceptindu-le pe cele intemeiate“ (p. 140).
De la rugaciunea inimii sarim tocmai la imaginea lui Dracula datorata, cum bine stim, povestirilor sasesti „puse in miscare de un canon literar codificat precis si care, in exprimarile sensibile guvernate, raspundea unui anumit orizont de asteptare, unei sensibilitati si chiar unei mentalitati instalate la masa cititorilor occidentali“ (p. 154). O copie din 1502 dupa o cronica moldo-germana, text de strainatate menit sa-l familiarizeze Apusului pe Stefan cel Mare ca aparator al crestinismului, nu se deosebeste cu nimic de povestirile sasesti despre un Tepes extrem de singeros. Mai mult, ne arata ca astfel de povestiri sint doar niste „variatii pe marginea unui model literar“. Nemultiplicate, Occidentul a ramas astfel cu un singur Dracula. Ce se povestea germanilor despre Stefan cel Mare? Iata un fragment mai blind: „… incit i-a nimicit cu desavirsire, iar pe citi i-a prins vii, i-a tras in teapa prin buric, crucis unul peste altul, in numar ca la 2300. Si a stat acolo in mijlocul lor 2 zile…“ (p. 156).
O alta interpretare posibila este infirmarea ipotezei ca poemul Viiata lumii al lui Miron Costin ar fi o prelucrare dupa istoricul latin Curtius, temele la care medita in poem carturarul moldovean fiind deja formulate. Dosoftei traducatorul unei creatii profane a literaturii neogrecesti, literatura oraculara baroca europeana; istoria ilustrata a lumii vechi, o veritabila enciclopedie preconizata de Antim Ivireanul; Alexandria si cartile populare in spatiul romanesc sau corpusul de articole despre opera complexa a lui Dimitrie Cantemir sint alte citeva texte care ar merita, fiecare in parte, sa fie discutate. Un periplu, incarcat de istorie si de enigme, prin literatura noastra veche, interesant fara indoiala si adesea chiar incitant.