Syngué sabour înseamnă în persană „piatră răbdătoare“
(syngue – „piatră“, sabour – „răbdătoare“) şi se traduce în franceză prin
pierre de patience. Acesta este titlul romanului care a obţinut în 2008 –
avîndu-l drept contracandidat în ultimul tur pe Michel Le Bris (cu romanul La
beauté du monde, Grasset) – cel mai prestigios premiu francez, Premiul
Goncourt: Syngué sabour. Pierre de patience (P.O.L., 2008), prima carte scrisă
în franceză a scriitorului de origine afgană Atiq Rahimi. La acelaşi editor,
Atiq Rahimi a mai publicat alte trei titluri, Terre et cendres (2000), Les
Mille maisons du rêve et de la terreur (2002) şi Le retour imaginaire (2005).
Sigur, laurii încununează astfel şi Editura P.O.L. – „«petit» éditeur
littéraire au catalogue exigeant“ („«mic» editor literar cu un catalog
exigent“) – sau în special editura, ştiut fiind că Goncourt înseamnă (şi) o
competiţie a editurilor, urmată de vînzări considerabile în librării. Scriitor
şi cineast, exilat foarte devreme, mai întîi în Pakistan, apoi în Franţa (face
studii universitare la Rouen), Atiq Rahimi vorbeşte o franceză excelentă, cu
accente retorice şi afişează o poză uşor boemă, uşor galantă. Mai mult decît
atît, însă, în Le Magazine littéraire din decembrie 2008, „le nouveau prix
Goncourt“ îmbrăţişează atitudinea militantă şi profită de celebritatea proaspăt
cîştigată pentru „a aduce un omagiu“ lui Sayd Bahodine Majrouh, „unicul mare
scriitor postmodern al nostru“ – declară Atiq Rahimi –, asasinat de islamişti
în 1988, pe vremea cînd Rahimi era student la Rouen. Un scriitor incomod pentru
toate taberele în Afganistan, poetul şi filozoful Majrouh (tradus în franceză
la începutul anilor ’90) nu este nici azi recunoscut şi studiat în şcolile
afgane: „Majrouh deranja pe toată lumea. Membru activ al rezistenţei împotriva
invaziei sovietice, el a fost exclus din cercul intelectualilor comunişti.
În
exil fiind, îi arăta cu degetul, fără teamă, pe monştrii obscurantismului care
puneau stăpînire pe rezistenţă. [...] Majrouh trăia dincolo de frontiere, fie
că ele erau politice sau etnice, lingvistice sau filozofice. Lupta în plan
intelectual şi politic împotriva oricărei «etnicizări» a ţării sale. Se gîndea
la om în integritatea lui, şi nu în etnicitatea sa; la individul afgan în
identitatea lui naţională, şi nu în alteritatea sa tribală“. Dacă m-am oprit
asupra evocării lui Majrouh, am făcut-o pentru că Atiq Rahimi însuşi – fără
radicalitatea aceluia şi cu oarecare poză –afirmă acest mesaj în scrierile sale, recunoscîndu-l pe Majrouh drept
maestru. Un mesaj umanitar şi tolerant, în contextul unei ţări sfîşiate de
luptele interne şi de intervenţia internaţională, şi se pare că, finalmente,
asta a şi contat în alegerea făcută de „juraţii“ de la Hotelul Drouant. Premiul
Goncourt s-a decernat unei cărţi vizibil angajate, iar juraţii nu şi-au
dezminţit nici de data asta partizanatul (care nu e, de multe ori, din
nefericire, bazat pe criterii valorice), optînd – într-o frămîntată Franţă
multiculturală – mai mult pe corectitudinea politică decît... estetică. Ca şi
Tierno Monénembo (originar din Guineea) – Premiul Renaudot 2008 pentru Le roi
de Kahel, Éditions du Seuil –, Atiq Rahimi „face parte – zice-se – dintre acei
autori «străini» care reînsufleţesc literatura franceză contemporană“. Să fie
„moartea literaturii franceze“ o sperietoare atît de rea încît chiar şi juraţii
Goncourt cu gusturi literare atît de „clasice“ să vireze către alternativa
multiculturală? E drept că romanul lui Rahimi nu e mai puţin „accesibil şi
limpede“ ca alte cărţi premiate cu Goncourt, însă, literar vorbind, e o carte
mediocră, transparentă ca mesaj şi de un lirism convenţional, vrînd a ilustra,
fără forţa necesară, condiţia umană generală.
Revenind, romanul premiat este un lung monolog –
intermitent, întrerupt de căderea serii sau a gloanţelor şi reluat în zori sau
în clipele de acalmie – al unei tinere femei afgane, aflate la căpătîiul
soţului său inconştient. Rănit în luptă, bărbatul zace în comă de trei
săptămîni, cu un glonte în ceafă, continuînd să trăiască printr-un miracol,
spre exasperarea femeii care, din pricina lui, nu poate părăsi, împreună cu
cele două fete ale ei, casa expusă gloanţelor. Pe măsură ce zilele trec monoton
– o monotonie bîntuită în orice clipă de spaima morţii –, femeia, care nu face
decît să-i schimbe în permanenţă perfuziile cu apă dulce-sărată şi să-i
umezească ochii cu colir, începe să capete glas, să-şi depene secretele unul
cîte unul, să dorească supravieţuirea bărbatului care devine, în muţenia şi
nemişcarea lui, „sa syngué sabour“, „piatra răbdătoare“ care suportă
destăinuirile ei şi care, la final, va trebui să explodeze, pentru ca ea să fie
salvată. „Piatra sfîntă“, „piatra magică“, „neagră, preţioasă“, aflată la Mecca
şi asaltată de milioane de pelerini şi care, în ziua în care se va sparge în
bucăţi, va marca începutul Apocalipsei.
Ei bine, femeia singură şi înspăimîntată se va descărca cu
pasiune şi furie, cu tandreţe şi fermitate, în faţa trupului inert al soţului
său, cu ochi goi şi zîmbet „batjocoritor“: condiţia ca femeia să vorbească – şi
ea o face pînă la capăt, într-adevăr – este însă ca bărbatul să fie inert şi
neputincios, redus la stadiul vegetativ (chiar şi atunci pluteşte pe chipul lui
ameninţarea, zîmbetul de batjocură – pare a crede femeia).
Romanul este, aşadar, un monolog cu accente dramatice şi
lirice, gestionat atent de autor, deşi construit relativ simplu, în doi timpi:
plecări şi reveniri ale femeii în casa expusă gloanţelor unde zace bărbatul ei,
tirade dramatice punctate de pauze de discurs, tensiune şi acalmie, ambele
punctate de respiraţia uniformă a bărbatului în comă şi de alarma vs liniştea
temporară de afară. Acestei construcţii binare îi corespunde o organizare pe
două planuri a mesajului transmis: pe de o parte, absurditatea războiului civil
(bărbatul ei e chiar întruchiparea războinicului, adică a celui care nu ştie ce
e dragostea), pe de alta, aservirea femeii, umilinţele şi chinurile ei
permanente, aspiraţiile înăbuşite şi violenţele suportate din partea
bărbatului. Măritată în absenţa bărbatului plecat la război, ea îl aşteaptă
trei ani, închisă în casa socrilor. Ulterior, riscă să fie renegată de soţ
pentru că nu rămîne însărcinată, şi unul dintre secretele cele mai delicate e
acela că, de fapt, soţul ei nu e tatăl fetelor. Femeia se defulează terapeutic
şi teatral (Atiq Rahimi e sensibil la efectele dramatice); în ordinea
intensităţilor care vin din exterior, un moment culminant este cel al violului
(un tînăr beligerant o obligă, ameninţînd-o cu arma), moment care,
repetîndu-se, se transformă în acceptare complice, compensatorie (tînărul e
novice şi ezitant, nu are încă brutalitatea sigură de ea a bărbatului) şi
cvasirăzbunătoare (scena se petrece în proximitatea muribundului). În fine,
agonia bărbatului e momentul de glorie al femeii.
Bărbatul este, aici, în fond,
dependent de discursul ei: „Respiraţia ta atîrnă de povestea secretelor mele“,
tot aşa cum femeia depinde de supravieţuirea bărbatului, pentru a se putea
confesa pînă la capăt şi pentru a fi izbăvită.
Temătoare şi ezitantă, femeia prinde curaj pe măsură ce
înaintează în confesiune, deşi fiecare afirmaţie pare a fi însoţită de senzaţia
că bărbatul se poate oricînd ridica şi îşi poate vărsa furia asupra ei. Trece
totuşi de prima fază – mătăniile şi citirea versetelor Coranului –, ajunge să
nu-i mai deschidă poarta mollahului, să fie mai sigură pe ea şi mai puţin
dependentă de instanţele constrîngătoare, pentru ca, într-un final, să strige
provocator-blasfemiator: „Priveşte-te, tu eşti Dumnezeu. Exişti, şi nu te
mişti. Înţelegi, şi nu vorbeşti. Vezi, şi nu eşti vizibil! Ca şi Dumnezeu, eşti
răbdător, paralitic. Iar eu, eu sînt Mesagera ta! Profetul tău! Sînt vocea ta!
Sînt privirea ta“. Într-un decor minimal, teatral aş zice – romanul se poate
transforma cu uşurinţă într-o scenă de teatru –, femeia fără nume devine, în
fond, un exponent al suferinţei femeii într-o societate oprimantă: din păcate,
romanul devine şi el unul, la limită, retoric şi demonstrativ (cartea e scrisă
în memoria unei poete afgane, „ucisă cu sălbăticie de soţul ei“). Finalul e
ireal şi de maximă intensitate, deşi previzibil: probabil în mintea femeii
surescitate de destăinuire, aşteptîndu-şi pedeapsa şi salvarea, bărbatul se
ridică de pe saltea şi-o loveşte brutal, ea îl înjunghie, el, nevătămat, îi
răsuceşte gîtul... „Piatra răbdătoare“ cedează: nu se ştie ce anume a învins
aici, libertatea sau puternicul sentiment de vinovăţie (favorizat de aceeaşi
societate oprimantă) al femeii mise à nu.
Erată
În numărul de săptămîna trecută al Observatorului cultural
(nr. 202 (460)/ 5-11 februarie 2009), în textul conferinţei lui Vincent Dubois,
Există o politică culturală europeană?, s-a strecurat o greşeală: „De altfel,
comisarii europeni pe probleme de cultură sînt nonprofitabili“. Formularea
corectă este: „De altfel, comisarii europeni pe probleme de cultură nu au
studii de specialitate în domeniul cultural“. (Adina Diniţoiu)
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters