OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stupefactia este, in ultima vreme, prima si cea mai persistenta reactie la spectacolul aiuritor de pe scena publica autohtona. O scena populata pina la refuz de VIP-uri si vip-ere de tot felul si din toate generatiile, pentru care zgomotul (asurzitor) si imaginea (cit mai tipatoare) par sa fi devenit scopuri in sine. Rataciti in politica sau in cultura, distribuiti de regizori improvizati in functii de conducere sau doar aspiranti la gloria „eterna“ furnizata de mass-media, multi dintre cei care evolueaza bezmetic pe ecranele televizoarelor sau in paginile gazetelor traiesc cu iluzia ca soarta natiei atirna de capriciile si umorile lor. Se cred indispensabili si necesari, iar convingerea ca au drept de viata si de moarte asupra celorlalti transpare din orice actiune, gest sau discurs.

Vointa de putere – invers proportionala cu caracterul, competenta si, nu in ultimul rind, bunul-simt – ii domina si ii transforma in masti („masti rizinde, puse bine pe-un caracter inimic“), schimonosite cind de prostie si parvenitism, cind „doar“ de resentimente si de ura.
Sint oameni din categoria celor carora puterea, in diversele ei ipostaze, „li s-a urcat la cap“ si care considera ca legitimitatea se dobindeste exclusiv (sau preponderent) pe cale administrativa sau financiara si se mentine prin gesticulatie isterica si vocalize in direct, eventual la ore de virf. In aceasta privinta, comportamentul public al unor politicieni de ocazie nu difera prea mult de cel al justitiarilor inchipuiti, vesnic incruntati si gata sa-si reverse veninul asupra celor care indraznesc sa nu le recunoasca statutul de autoproclamate instante morale.

„Razboiul“ declansat de Mircea Mihaies impotriva lui Radu Cosasu face parte din categoria lucrurilor greu de inteles care se petrec in imediata noastra apropiere. Personaj contorsionat si umoral, care distribuie discretionar binecuvintari si anateme, functionind (im)previzibil pe principiile solidaritatii de gasca, Mircea Mihaies ilustreaza perfect tipologia desemnata de Jacques Lacan prin formula identificarii simbolice: masca de fiere pe care si-a asumat-o editorialistul Romaniei literare este mult mai reala decit chipul care se ascunde in spatele ei, in cartile scrise si publicate pina acum de talentatul co-autor al Femeii in rosu. Inversunarea cu care Mircea Mihaies cere – imperativ! – „excluderea lui Radu Cosasu din Uniunea Scriitorilor si retragerea indemnizatiei de merit“, in anul de gratie 2006, pentru vina de a fi scris, in anii ’50, articole „lozincarde, agresive, de rafuiala ideologica tipica“ nu mi se pare cu nimic mai prejos de discursul acuzatorilor publici ai incriminatilor ani ’50.

Ba, dimpotriva, as spune ca locul lui Mihaies este chiar acolo, alaturi de Alexandra Sidorovici, Ion D. Ioan si Avram Bunaciu, acuzatorii publici care au alcatuit dosare de presa pentru procesul „ziaristilor fascisti“ – Nichifor Crainic, Stelian Popescu, Grigore Manoilescu si Pamfil Seicaru – din 1945.
Daca am accepta logica (?) lui Mircea Mihaies, ar trebui sa cerem excluderea din istoria literaturii a tuturor scriitorilor care, intr-un anumit moment al existentei lor, au sustinut o ideologie sau alta, de la cei deja amintiti, la care i-am putea adauga pe Mircea Eliade, Louis- Ferdinand Céline, Drieu La Rochelle, Ezra Pound sau Paul de Man, pina la Mihail Sadoveanu, G. Calinescu, Camil Petrescu, Nina Cassian si chiar Nicolae Manolescu, co-autor, impreuna cu Dumitru Micu, al unui volum despre literatura realismului socialist, publicat in prima jumatate a anilor ’60. Insasi formula utilizata de Mircea Mihaies in declaratia reprodusa in Cotidianul din 5 decembrie a.c. mi se pare iremediabil datata. Sau, ca sa folosesc un termen de maxima actualitate, o formula expirata. „A cere excluderea“ exprima o mentalitate dictatoriala, pe care s-au intemeiat totalitarismele secolului al XX-lea, o mentalitate ce a facut posibile cele mai cumplite atrocitati si incalcari ale drepturilor omului – lagarele naziste, Gulagul comunist, deportarile, exilul, arderea cartilor in piata publica sau surghiunul acestora in fondurile secrete ale bibliotecilor.

Dintre toate personajele literare pe care le-am intilnit in cartile citite de-a lungul anilor, nici unul nu mi s-a parut mai monstruos si mai jalnic totodata decit colonelul Javert, pentru ca el a reusit contraperformanta de a reduce justitia si legea la statutul de instrumente ale razbunarii oarbe, subordonindu-le unei obsesii pe cit de maladive, pe atit de meschine. Resentimentar, cu un discurs visceral, ce frizeaza adeseori patologia, Mircea Mihaies pare sa se fi identificat pe de-a-ntregul cu personajul infam construit de Victor Hugo si sa-si fi asumat rolul de acuzator public, dintr-un impuls, psihanalizabil, de a pune semnul egalitatii intre fictiune si realitate. Dar o realitate de mult devenita istorie.