OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum se naste o cronica muzicala? Cine contribuie la ea? Cine si cum alimenteaza niste impresii de moment, si acelea nu doar muzicale, pentru a naste si o judecata de valoare, sa presupunem cit mai corecta si echilibrata? Sint mult mai multi factori ce se amesteca si se influenteaza reciproc, fara a avea pretentia epuizarii variantelor de analiza. Cind am fost la concertul de la Ateneul Roman, era un frig de mama focului (oare de unde provine expresia din limba romana, care, evident, nu prea este corecta politic?...), iar azi, cind incercam sa incropim citeva ginduri despre o seara de muzica, este un soare de primavara, care ne da o cu totul alta stare. Putem ramine indiferenti la acesti stimuli sau factori perturbatori? Oricum am da-o, nu reusim sa gasim raspunsuri exacte.

Dar ce s-a consumat la Ateneu, cind la Sala Radio era programat un tot atit de tentant program cu Mussorgski si Carmina Burana a lui Carl Orff?
Filarmonica „G. Enescu“ a propus o piesa de Robert Schumann, uvertura Mireasa din Messina, sub sigla comemorarii a 150 de ani de la moartea compozitorului – presupunind ca vor mai urma si alte manifestari mai consistente, dedicate lui Schumann –, piesa ce a fost urmata de o lucrare mult pretuita pe toate meridianele, Concertul in la minor pentru vioara, violoncel si orchestra, op.102 de Johannes Brahms. Faimosul „dublu concert“, ce i-a avut ca solisti pe tinerii Susanne Stanzeleit, la vioara, si pe Martin Stanzeleit, la violoncel. Facem o mica paranteza: nu pricepem de ce atita mister in jurul nationalitatii solistilor/dirijorilor. Cindva aparea pe afis, dar si in caietul-program, o anume tara, de unde proveneau muzicienii.

Intelegem ca azi, din cauza globalizarii, lucrurile s-au complicat si nu mai stim bine daca Lazar Bermann reprezinta Italia sau Rusia, iar Seiji Ozawa – SUA sau Japonia, dar, macar in cazul numelor mai putin circulate, am putea fi ajutati sa ghicim daca interpretii/interpretele sint din generatia Isaac Stern sau a Laurei Buruiana. Poate nici nu are importanta, la urma urmelor, daca cei doi Stanzeleit sint frate si sora sau soti? Citind informatiile din program, am descoperit ca cei doi au cariere diferite, violonista – in Anglia si violoncelistul – in Japonia, deci cei doi ar trebui sa fie frate si sora. Bun. Draguti si frumusei amindoi, dar mai ales violonista, o fata blonda, cu gratie boticelliana, care, oricum ar fi cintat, ne-a incintat. Cum se naste o cronica muzicala? Din te miri ce. Dirijorul invitat al serii a fost Mark Maykock. Nu se precizeaza nicaieri de unde este. Daca nu dadeam douazeci de mii de lei pe program, nu deduceam ca ar fi american.

Tot asa, nu stim cind s-a nascut, dar la 16 ani incepe sa dirijeze si continua studiile la St. Louis. Mai apar in prezentare numeroasele orase pe unde a concertat, de la Amman, in Iordania, pina la Daejon, in Coreea. American, zicem noi, fara sa fim siguri. Ceea ce insa s-a confirmat, prin prestatia sa foarte energica, exacta, rece si cam crispata, este faptul ca e directorul muzical titular la Princeton Symphony Orchestra. Bunele noastre cunostinte de geografie ne-au fost de mare folos pentru acest concert, ca sa identificam cine au fost protagonistii serii. Adevarul e ca nu stiam de orchestra de la Princeton, care n-are prestigiul Gnozei si nici a formidabilelor stralucite minti ce au populat aceasta prestigioasa unitate de invatamint americana. Dirijorul Mark Laycock, cu aerul lui de savant atomist si tinuta de ofiter de stat major, a tinut in friu orchestra romaneasca si i-a dat un „sound“ prea aspru, dupa gustul nostru, patinat la scoala rotunjimilor si nuantelor armonice. (Si Schumann, si Brahms au sunat cam wagnerian, putina gingasie nu ar fi stricat, poate, acestor partituri, apartinind totusi, romantismului german.

Cei doi solisti, dincolo de palmares, studii si cariera deja internationala, ni s-au parut cam „cruzi“ pentru aceasta lucrare, e adevarat, mai mult simfonie concertanta decit concert, dar bine prizata si iubita de melomanii din toata lumea. Sigur ca am apreciat concertul, doar ne ducem ca sa ne si bucuram, nu doar sa fim bombanitori si mofluji, dar consideram ca dirijorul a imprimat „asprimile“ ce au dat nota concertului de Brahms, dintr-o friguroasa seara de ianuarie 2006. Solista a avut o rochie de catifea rosie, foarte bine croita, care „cadea“ perfect pe o silueta de gimnasta olimpica, iar pantofiorii din „nabuc“ (piele intoarsa), fara toc si cu catarame, l-ar fi impresionat nu doar pe Piero de la Francesca, ci si pe un fin cunoscator in ale marochinariei, cum a fost Pallady. Iata ca o cronica muzicala poate fi parazitata de te miri ce alte detalii, nu neaparat strict muzicale.

Credem ca partea a doua a iesit mai bine. Foc de artificii a lui Igor Stravinski s-a potrivit mai bine temperamentului stiintific-militaros al dirijorului (de mult nu am mai vazut o asemenea tinuta „ca la carte“ a unui sef de orchestra, intr-un timp cind fiecare dirijor se comporta cum ii vine si nu se mai respecta „procedurile standard“, pe care orice scoala de dirijat le profeseaza). Poate cu alta ocazie, despre „tinuta“ si spectacolul scenic al dirijorilor. Este limpede ca Celibidache era altceva decit Karaian si Furtwangler decit Ricardo Mutti sau Horia Andreescu. Revenind, finalul a cuprins partea de virf a serii: Simfonia nr.2, in do minor, op.17 de Ceaikovski. Remarcam si cu alt prilej puzderia de lucrari ce apartin compozitorilor rusi, ceea ce ne face sa ne bucuram. Au fost si mai sint programate multe lucrari ale „rusilor“, dar parca sarim dintr-o extrema in alta: ori prea putine, ori, parca, prea multe. Nici un Mahler, nici un Bruckner, in fine, nu discutam intentiile organizatorilor, doar consemnam si atit.

A doua de Ceaikovski „nu a sunat rau“, cum se exprima dl doctor T. la concert, ceea ce e adevarat, experienta si buna stiinta muzicala a instrumentistilor bucuresteni echilibrind pornirile excesiv de riguroase ale americanului. Textura folclorica cu care este imbibata partitura lui Ceaikovski a mai armonizat starile launtrice cu gerul de afara, care nu s-a simtit si in sala de concert. Cum se naste o cronica muzicala? Din frinturi de senzatii si impresii, din documentarea de acasa – am recitit si frunzarit multe carti legate de compozitorii serii –, dar si din alte sumedenii de nu-se-stie-bine-ce. Nu neaparat muzicale.