Autor: 
Categoria: 
Urmăresc an de an, cu un amestec de fascinaţie şi stupoare, frenezia din media autohtonă despre nevoia unui Nobel românesc pentru literatură. Mulţi sînt de părere că ar trebui să promovăm mai bine imaginea României, că oricum „va să ne vină şi nouă rîndul“ în marele concert al ţărilor înnobilate cu supremul trofeu. Drept pentru care e musai să „accesăm“ şi noi niscai reţete de succes, doar-doar! Ceea ce ignoră însă numeroşii noştri comentatori animaţi de cele mai patriotice intenţii... anexioniste, uneori cu iz propagandistic, este că Nobelul literar nu se (mai) acordă pentru literatura unei ţări şi în nici un caz pentru flatarea orgoliului naţional. Ba el se acordă, în ultima vreme, mai ales pe criterii postnaţionale şi antiestablishment, ca expresie literară a „noului umanism global“. Incomozi sau antipatici pentru publicul larg, cîştigătorii par aleşi spre a preîntîmpina dezlănţuirea encomiasticii localiste (ca la victoriile echipei reprezentative de fotbal), iar premierea lor vizează susţinerea unui anumit model de „scriitor-cetăţean“ şi de intelectual critic, relativ marginal, dar prezent şi vizibil, explorator asiduu al memoriei şi istoriei „umiliţilor şi ofensaţilor vieţii“. Scriitorul-conştiinţă de veghe, neliniştit, angajat în favoarea libertăţii şi a emancipării democratice, nu adeptul abstras al artei pentru artă.
O analiză a listei de laureaţi din ultimele decenii ar scoate în evidenţă nu doar noile criterii ale juriului Premiului Nobel pentru Literatură, ci şi noul statut al literaturii în era globalizării democratice. Printre aspectele benefice: deplasarea dinspre eurocentrismul/occidentalocentrismul primelor şase-şapte decenii spre „globalismul“ multi-culti al ultimelor două.
Reversul medaliei: scăderea ponderii „marilor scriitori“ (greu de distins, de la un punct încolo, de scriitorii-vedetă...) şi creşterea ponderii acordate criteriilor ideologice şi geo-culturale. Se ştie însă că prevederea testamentară a lui Alfred Nobel – „înscrierea operei într-o tendinţă idealistică“ – a fost interpretată după „idealurile“ fiecărei epoci istorice, iar de la Mistral şi Kipling la Romain Rolland şi Shaw, de la Şolohov şi Sartre la Soljeniţîn şi Milosz, de la Eliot şi Yeats la Toni Morisson ele s-au tot schimbat... Dar să ne întoarcem la caracterul „naţional“: a primit oare Pamuk Nobelul în contul Turciei? No, sir, ba chiar dimpotrivă – ar spune gurile rele. Dar relativ obscurul Kertész, cotat mult sub nivelul lui Esterházy Peter, a primit el premiul în contul imaginii Ungariei? Dar Elfriede Jelinek a devenit oare un motiv de mîndrie pentru Austria? Sau Dario Fo, pentru Italia? Evident că nu. Calitatea lor „idealistică“ a fost decisivă, indiferent de valoarea literară a fiecăruia. Toţi aceşti scriitori – dar şi alţii, de la Oe la Coetzee şi de la Doris Lessing la Le Clézio – au, apoi, identităţi flotante şi multiple, transfrontaliere, în acord cu globalizarea multi-culti.
Să privim însă lucrurile şi altfel.
Marele trofeu nu l-a făcut pe nici un scriitor mai valoros literar decît e – doar mai notoriu pe plan mondial şi mai bogat cu un milion de euro, lăsînd la o parte veniturile rezultate din drepturi de autor. Uneori, ce-i drept, se întîmplă ca marea valoare literară să coincidă cu criteriile transliterare – vezi controversaţii Marquez, Saramago sau Grass. Dar, pe ansamblu, Nobelul seamănă din ce în ce mai mult cu altceva decît canonul literar cu care ne-a obişnuit pe vremea umanismului modern din anii ’20-’70. Da, Herta Müller a fost constant propusă de Germania în ultimul deceniu, dar condiţia ei de scriitoare germană imigrată e departe de a ne trimite cu gîndul la statutul de simbol naţional „central“. Există deja numeroase reacţii ostile, chiar agresive în ţara sa de adopţie. Cît despre răsfrîngerea, oricît de mică, a premiului asupra României, din care Herta Müller a fost nevoită să fugă, nu cred că ne avantajează prea tare. Există totuşi un avantaj imediat cuantificabil: pentru că a fost absolvită cîndva de autoarea bănăţeano-germană, Universitatea din Timişoara a primit suficiente puncte pentru a accede în clasamentul primelor 500 de universităţi din lume. Un succes la care, într-adevăr, nimeni nu s-ar fi aşteptat...
Cum spuneam, de la o vreme, Nobelul nu mai premiază excelenţa în materie de Artă, ci un anume model, transestetic, de scriitor-cetăţean al lumii. Prin urmare, faptul că ne evaluăm şansele la acest premiu fie după criteriul valorii pur estetice a unui scriitor sau a altuia, fie în termenii propagandei pentru imagine şi notorietate „naţională“, nu arată decît naivitate şi inadecvare. Cîrcotelile la adresa corectitudinii politice (a cărei agendă ar sta la baza unor decizii ale juriului) nu ne ajută cu nimic: ne dau doar iluzia că sîntem frumoşi, deştepţi şi nedreptăţiţi. Degeaba ne amăgim cu faptul că Mircea Cărtărescu e superior literar lui, să zicem, Claude Simon, cîtă vreme scrierile sale şi atitudinea acestuia nu corespund decît foarte vag criteriilor „alternative“ de care aminteam. Trec peste faptul că un scriitor de valoarea literară a celor menţionaţi nu are nevoie de consacrarea prin Nobel pentru a fi recunoscut ca atare.
Ca şi cum Tolstoi, Ibsen, Proust, Kafka, Borges sau Pynchon ar fi eclipsaţi de Sully Proudhomme, Grazia Deledda sau Pearl Buck. Au existat destule voci respectabile care, mai an, au vorbit de şansele la premiu ale unor scriitori altminteri admirabili, chiar dacă practic netraduşi, precum Mircea Ivănescu sau Mircea Horia Simionescu. Argumentul forte: cei doi ar fi anticipat, prin scrisul lor subteran din anii ’50, postmodernismul european! Sigur, complexul nerecunoaşterii în afară străbate întreaga noastră cultură modernă – „mică“, „provincială“, „periferică“ ş.a.m.d. – din ultimul secol şi jumătate. Nimic nou în asta.
Mai grav e faptul că frustrarea vine din neîncrederea profundă în mecanismele validării autohtone. Premiile literare internaţionale – cu Nobelul în frunte – înseamnă, pentru majoritatea formatorilor noştri de opinie, mult-aşteptata şi în definitiv utopica validare obiectivă, imparţială din afară. Cîţi dintre scriitorii noştri nu se simt nedreptăţiţi de critică, victime ale unor conspiraţii oculte, ale găştilor de tot felul, ale grupurilor de culise şi de interese? Adică ale „duşmanilor“ care, iremediabil complexaţi, îi „invidiază“ pe cei care „au valoare“, în loc să-i „admire“... Nu spun că obiceiurile incriminate nu sînt răspîndite la noi într-o proporţie neliniştitoare sau că blaturile literare sînt doar excepţii. Dimpotrivă – fenomenele pot fi oricînd extrapolate şi la alte niveluri ale vieţii noastre sociale, instituţionale, politice. Dar mă tem că adevărata problemă se află în altă parte, iar modul în care îi recuperăm en fanfare, după ce primesc „legitimarea externă“, pe artiştii marginalizaţi tot de „noi“, e de-a dreptul axiomatic.
Nu cred că e o simplă coincidenţă acordarea Nobelului pentru Literatură Hertei Müller în preajma împlinirii a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului şi de la evenimentele din decembrie 1989.
La un asemenea nivel, coincidenţele sînt excluse. A fost, fără îndoială, o mişcare inteligent calculată şi un mesaj bine ţintit, cu „efect de ecou controlat“. Cred însă, cu convingere, că un asemenea premiu face bine inclusiv sănătăţii mediului cultural de la noi. Alegerea Hertei Müller ca reprezentant al Germaniei şi ca (fostă) membră a minorităţii şvabe din România are avantajul că nu va da apă la moară nici triumfalismului naţional (oare ce-ar fi fost dacă Mircea Cărtărescu ar fi cîştigat trofeul?) şi nu va stimula pusee antisemite (cum s-ar putea întîmpla în cazul unui eventual Nobel al lui Norman Manea). Faptul că răsplăteşte opera şi atitudinea unei victime a comunismului autohton şi a Securităţii ceauşiste merită salutat, dar şi asumat în toate implicaţiile sale. Un asemenea premiu nu reprezintă doar o lovitură în plexul simbolic al Securităţii, ai cărei foşti reprezentanţi sînt şi azi peste tot, ci şi o lecţie de modestie pentru „rezistenţii prin cultură“, cu toate meritele lor care n-ar trebui bagatelizate. Literar vorbind, unii dintre aceştia pot fi peste nivelul Hertei Müller, ca atitudine însă – nu.
Întîmplător, scriitoarea germană e compatibilă cu modelul de scriitor nobelizabil şi nu cu modelul autohton de scriitor canonic din ultimele decenii. Nu cred că ar trebui recuperată ca scriitoare română (mai îndreptăţit ar fi să o considerăm bănăţeană...), fie şi pentru că nu a scris niciodată în româneşte. Cel mult a compus colaje în limba română şi a scris, constant, despre traumele suferite de ea, de familia şi de prietenii ei în România, dar asta e deja altceva. Niţchidorf, Securitate, traumă obsesională, supraveghere, deparazitări ideologice ale limbajului, metaforizări poematice ale prozei, paralel cu demetaforizarea poeziei – sînt ingrediente ce bîntuie constant scrisul unei autoare a cărei „problemă“ nu e cu literatura română, ci cu sistemul ei represiv din anii comunismului şi cu complicii încă nelustraţi ai acestuia.
Nici formula/limbajul, nici mesajul/ atitudinea ei n-au fost asimilate de cultura română, în ciuda unui număr de admiratori consecvenţi şi a existenţei cîtorva scriitori mai mult sau mai puţin „înrudiţi“. Dislocarea, ruptura, frontiera sînt figuri predilecte ale scrisului acestei autoare exasperant de intransigente pentru unii.
Dacă tendinţa de „naţionalizare“ a Hertei Müller rămîne pe cît de simptomatică, pe atît de exasperantă, mult mai interesant apare, din punctul meu de vedere, statutul ambiguu, in no man‘s land, al scriitoarei. Relaţia cu „realităţile locale“, germane sau româneşti, este oricum foarte puternică, adînc înscrisă în obsesiile şi reflexele sale, în sintaxa personalităţii sale. Dacă recent-nobelizata Herta Müller va contribui, cît de puţin, la depasionalizarea „identitară“ a discuţiilor despre acest premiu în România, va fi mare lucru. Ar fi trist să o suim pe un piedestal şi să ne raportăm de acum la ea altfel decît la un scriitor.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters