OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unul dintre cei mai longevivi patriarhi, Prea Fericitul Parinte Teoctist s-a aflat in fruntea Bisericii Ortodoxe Romane timp de 21 de ani. Fiu de tarani moldoveni care a intrat de la o virsta frageda in viata monahala, Parintele Patriarh Teoctist a urcat toate treptele ierarhiei bisericesti, pastorind in vremuri grele, de prigoana a credintei crestine.

In pofida vicisitudinilor, el a stiut, insa, cu rabdare si intelepciune, sa conduca aceasta „corabie“ a Bisericii si, prin Harul Sfintului Duh, sa razbata prin mereu-involburata „mare“ a istoriei, ca sa-si implineasca misiunea incredintata ei de Mintuitorul Iisus Hristos. A murit la 92 de ani, dupa mai bine de 45 de ani de slujire arhiereasca. Dupa 21 de ani de patriarhat, el ne lasa mostenire o Biserica pe care ne-o dorim puternica, prin harul lui Hristos si vrednicia credinciosilor, dar care, din pacate, nu este scutita de incercari. Miscari schismatice si sectare – cum ar fi biserica paralela a preotului caterisit Preoteasa, autointitulat „mitropolit“ – au proliferat la adapostul cumsecadeniei si al batrinetilor Patriarhului, din pricina incompetentei, dezinteresului si lipsei de loialitatea fata de Biserica lui Hristos a celor ce aveau atributii in acest sens; o Biserica pe care romanii o asaza totusi pe locul cel dintii intre institutiile din tara in care au incredere. Si la acest prestigiu au contribuit imens dragostea de oameni si intelepciunea cu care a pastorit Patriarhul. El a avut un rol esential in initierea si organizarea vizitei istorice a Papei Ioan Paul al II-lea in Romania, in perioada 7-9 mai 1999. A fost un moment important pentru evolutia postcomunista a Bisericii si mai ales a tarii: prima vizita a unui Papa intr-o tara majoritar ortodoxa. Daca acesta a fost momentul sau de glorie, cum tot auzim in ultima vreme, trebuie spus ca marea tristete cu care a plecat in mormint Patriarhul ramine neimplinirea visului Catedralei Neamului – o mihnire pe care doar frumoasa biserica ctitorita la Popesti Leordeni i-a mai putut-o ogoi.

Acum, dupa trecerea sa la cele vesnice, o sumedenie de laudatori, dar si de detractori au napadit asupra memoriei sale. Unii ca sa se slaveasca pe sine, laudindu-l pe Patriarh, altii ca sa pozeze ipocrit in mari anticomunisti, denigrindu-l fara macar sa-l fi cunoscut.
Cum ar fi reactionat Patriarhul la toate acestea? Celor din urma, cred ca le-ar fi zimbit trist si ar fi adaugat, cum facea si in timpul vietii: „Iarta-i, Doamne…!“ Pe primii, insa, i-ar fi ironizat subtil, incercind, totusi, sa nu le descurajeze prea mult elanul retoric – care, dupa cum stim, nu-i displacea intru totul, mai ales in tinerete. Ma gindesc insa cum ar reactiona Patriarhul, de dincolo de mormint, acum, la primirea unei atit de inalte, dar totodata atit de tirzii si de fara rost (in afara de cel electoral, desigur) distinctii ca cea venita, post mortem, de la Cotroceni... Ce-ar fi zis oare, stiind ca – pina la subita convertire de dupa disparitia sa – ocupantul vremelnic al acestui palat s-a numarat continuu, daca nu ma insel, printre opozantii Catedralei pe care Raposatul si-a dorit-o atit de mult. Parca l-am auzi pe Patriarh zicind: „Da, da, da... lasa, lasa, Traiane, ca mie nu-mi mai trebuie... Mai bine, daca ma pretuiesti, precum zici, si vrei cu adevarat sa ma faci Fericit, apoi aproba catedrala, ca ti-ar fi si tie de mai mare folos!“

Personal, fara sa ma socotesc citusi de putin printre „martorii privilegiati“ de care vorbea Theodor Baconski, pastrez amintirea intelepciunii si curajului celui care era Mitropolit al Moldovei, in 1985, cind incepusem lucrarile de restaurare la biserica fostei Manastiri Solca, din judetul Suceava, unde slujeam. Trebuie sa spun, spre stiinta detractorilor sai, ca m-a incurajat – chiar daca nu direct – si ca, ori de cite ori l-am rugat, m-a sprijinit financiar, astfel incit am putut sa duc la bun sfirsit, impotriva tuturor piedicilor venite din partea autoritatilor comuniste, refacerea acestei biserici-monument istoric. Daca aceasta ctitorie a lui Stefan Tomsa II, datind din 1615-1623, mai este inca in picioare, desi fisurile grave pe care le avea puneau sub semnul intrebarii supravietuirea ei, acest lucru se datoreaza in primul rind Patriarhului. Marturisesc aceasta, ca sa se stie. Dixit et salvavit animam meam!

Ulterior, dupa 1990, cind m-a chemat sa predau la Seminarul din Bucuresti, am avut prilejul sa-i multumesc, dar si sa-l intreb de ce nu spunea niciodata nimic, atunci cind veneam la Mitropolie sa ma pling ca am necazuri cu unii dintre activistii locali sau de la judet, ca parohia nu mai avea bani, ca nu gaseam scindura de stejar ori alte materiale scumpe, de care era mare nevoie pentru restaurarea unei biserici atit de vechi. M-a lasat atunci sa inteleg ca nu putea sa-mi dea dreptate pentru ca „zidurile aveau «urechi»“. I-am apreciat sinceritatea, multumindu-i, si i-am ramas pentru totdeauna devotat. Chiar si atunci cind uneori m-a certat.
Am convingerea ca documentele istorice vor scoate la iveala cit de greu i-a fost Bisericii Ortodoxe din Romania sa supravietuiasca sub comunism. Vom afla si cite greseli ori compromisuri, dar si cite sacrificii s-au facut in rindul clerului si, in speta, al ierarhiei – inclusiv acela de a fi indurat etichetarea lor cu epitete amintind de culoarea preferata a comunistilor. Oricit de mult le-am admira analistilor de atunci sau de azi spiritul critic, nu trebuie sa uitam ca, in acele cumplite vremuri, pe preotii si ierarhii ortodocsi romani in afara de ajutorul lui Dumnezeu (si, multumim Domnului, de la El au avut din belsug!) nu avea cine sa-i apere, caci din afara granitelor, din lumea ortodoxa, nici o autoritate ori putere politica, nici o „Roma“, „Ierusalim“ sau „Washington“ de care Ceausescu sa se teama nu le putea sari in ajutor. Este ceea ce „expertii“ sus-amintiti par sa ignore cu desavirsire.

Daca am cerceta documentele de arhiva cu onestitate si acribie, am intelege izolarea in care se aflau in egala masura ierarhii, preotii si credinciosii ortodocsi intr-o Romanie aflata sub tirania dominatiei sovietice si apoi a celei ceausiste, am avea revelatia curajului nestiut al celor mai multi preoti si ierarhi care au reusit totusi sa salveze, atit cit se putea, spiritul unei Biserici gituite de menghina ateismului comunist, in conditiile in care traiau continuu cu spaima ca se va repeta si la noi, la fel ca si in alte tari din „lagarul comunist“, experimentul sovietic al demolarii bisericilor sau, in cazul cel mai bun, al inchiderii si transformarii lor in muzee ale ateismului. Dupa cum s-a dovedit, spectrul acestei amenintari era foarte real, iar pe umerii ierarhilor – care trebuiau sa plateasca mult trimbitata libertate a cultului cu pretul supuseniei lor neconditionate si al dovedirii (cu exagerarile de rigoare) loialitatii fata de regim – statea povara unei raspunderi imense, pe care cei mai multi si-au asumat-o in tacere, cu demnitate si devotament. A nu vedea toate acestea inseamna a nu intelege nimic din drama prin care a trecut Biserica in acei ani.

Iata de ce mi se par atit de nedrepte si murdare acuzatiile – nesustinute de nici un fel de dovezi – pe care citiva indivizi le aduc, pe diverse forumuri de discutii sau chiar la sofisticate mese rotunde, Patriarhului Teoctist chiar si acum, cind nu se mai poate apara. Daca acesti „impartitori ai dreptatii“ n-au auzit niciodata cuvintele rugaciunii de la Taina Sfintului Maslu, care ne invata ca, de va intra Dumnezeu in judecata cu robii Sai, „nimeni nu va fi gasit fara de intinaciune, ci va amuti toata gura, neavind ce raspunde, pentru ca dreptatea noastra este inaintea oamenilor ca o cirpa lepadata“ (Molitfelnic, ed. 1998, p. 129 – subl. noastra), le aduc aminte ca Scriptura ne indeamna sa scoatem mai degraba birna din propriul ochi decit sa ne preocupe paiul din ochiul altora (Matei 7: 3-5). In ultima instanta, nici anticul adagiu De mortuis nihil sine bene n-ar strica sa si-l aminteasca, fie doar si din perspectiva inerentei apropieri a propriei morti, la care ar trebui sa se gindeasca mai des si mai profund.

Nu ne ramine decit sa ne rugam pentru sufletul celui pe care, dupa cuvintul parintelui Teofil Anastasoaie, Dumnezeu l-a chemat la Sine pentru a-l lasa sa se bucure de liniste si odihna, dupa o calatorie lunga de peste 92 de ani pe acest pamint, dupa osteneala celor aproape 80 de ani de vietuire monahala si jumatate de veac de slujire sacerdotala...
Ne rugam Bunului Dumnezeu pentru Parintele Patriarh, avind convingerea ca, la Dreapta Judecata – spre care toti ne indreptam –, sufletul sau blind si indelung-rabdator de Parinte va gasi mai multa intelegere si iertare de la Parintele Ceresc, decit de la multi dintre „judecatorii“ sai pamintesti.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!