OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexander Shurbanov,
Boika Sokolova
Painting Shakespeare Red. An East-European Appropriation
Newark: University of Delaware Press, London: Associated University Presses, 2001, 310 p., f.p.


Shakespeare alternativ, Shakespeare multiplu, Shakespeare reinventat, Shakespeare reprodus – iata citeva din temele, dar si titlurile recurente din critica shakespeariana recenta. Ca Shakespeare nu mai apartine exclusiv patrimoniului englezilor, ca se poate vorbi de un Shakespeare german, mediteranean, asiatic si, bineinteles, american, ca rescrierile difera in functie de premizele socio-culturale ale procesului receptarii sale, toate acestea nu mai sint de mult o noutate. Insa putine sint studiile dedicate Shakespeare-ului est-european comunist. Excelenta carte aparuta in 2001 la Newark: University of Delaware Press si Londra: Associated University Presses, Painting Shakespeare Red (Pictindu-l pe Shakespeare in rosu) de Alexander Shurbanov si Boika Sokolova vine sa umple acest gol si sa stabileasca un model demn de urmat.

Doua teme strabat istoria receptarii lui Shakespeare in Bulgaria, trasata in acest studiu: (1) inca din prima etapa a receptarii sale, Shakespeare a reprezentat o resursa culturala majora in constituirea identitatii bulgare moderne, fiind valorizat ca o cale de acces si integrare in Europa; (2) desi a fost apropriat abuziv de catre propaganda comunista de sorginte sovietica, textul lui Shakespeare a putut fi transformat intr-un instrument politic de rezistenta indirecta, oferind un comentariu social-politic pe cit de actual si subversiv, pe atit de proteic in transformarile pe care le-a suferit. Am putea sustine ca relatia stabilita cu Shakespeare in Bulgaria, caz, de altfel, paradigmatic pentru intreaga zona a tarilor foste comuniste, este ambivalenta: avem de a face, pe de o parte, cu un efort de apropiere si asimilare a alteritatii pe care Shakespeare o reprezinta, in calitate de exponent iconic al culturii occidentale; pe de alta parte, putem constata o tendinta de distantare de modelul original, dominanta fiind obsesia narcisiaca de a se reda pe sine, de a capta adevarul despre realitatea bulgara, Shakespeare raminind doar un pretext ce camufleaza sau legitimeaza pozitii subversive.

Semnificativ pentru prima tendinta mentionata, de asimilare a identitatii europene moderne prin intermediul lui Shakespeare, este numarul extrem de mare (130, cel mai mare numar din Balcani) de traduceri efectuate pina in anii ’30 in Bulgaria. Tot atit de impresionanta este si cifra reeditarilor diferitelor piese (160), recordul detinindu-l Macbeth, urmat de Hamlet si Othello. Piesele cu cel mai mare succes in aceasta etapa au fost Othello si Negutatorul din Venetia, in care outsiders ai culturii occidentale (Othello si Shylock) focalizau anxietatile de margine ale publicului bulgar, aspiratiile si temerile lor cu privire la includerea in lumea Europei civilizate.

Cea de-a doua tendinta, de indepartare de textul shakespearian, mai pronuntata in finalul perioadei comuniste si in perioada postcomunista, a indicat in mod paradoxal masura in care teatrul, prin intermediul lui Shakespeare, si-a putut afirma autonomia si distanta fata de ideologia oficiala. Deseori, devierile operate in planul reprezentatiei erau un raspuns la devierile induse de aproprierea abuziva a lui Shakespeare de catre propaganda socialista. Intr-un context in care Hamlet trebuia sa fie, conform pozitiei oficiale, un erou revolutionar luptind impotriva clasei feudale decadente, a-l demitiza pe Hamlet (spectacolul in regia lui Tsankov din 1956, reluat si amplificat in 1982), a-l priva de aureola romantica si chiar a-l marginaliza, impingind in avanscena personaje secundare precum Rosencrantz si Guildernstern, reprezenta un act de dizidenta mascata. Este interesant, insa, ca teatrul bulgar nu a investigat posibilitatea de a-l modela pe Hamlet ca pe un razbunator impotriva sistemului comunist, introducind astfel elementul de subversiune chiar in interiorul viziunii oficiale. Nici autorii cartii nu ridica o astfel de ipoteza, urmarind indeaproape logica reprezentatiilor respective.

O alta transformare semnificativa a textului shakespearian, sugerata initial de Jan Kott, a fost introducerea unei structuri circulare conform careia sfirsitul piesei nu face decit sa repete inceputul ei. Aceasta reinterpretare a fost receptata si gustata atit ca o imagine emblematica a situatiei fara iesire a sistemului comunist, cit si ca o sfidare a principiilor sacrosancte ale materialismului istoric privind dezvoltarea societatii. Stilul concretizat intr-un naturalism brutal, ce transforma tragediile in piese de bilci, de tip commedia dell’arte, stil ce s-a impus ca un fel de norma neoficiala in anii ’70-’80, constituia de fapt si el un cod in care erau incifrate semnificatii politice subversive. Dar cum puteau spectatorii accede la acest cod? Care era cifrul limbii esopice folosite in anii ’50 sau ’60?

Meritul deosebit al cartii consta in contextualizarea foarte riguroasa a diferitelor lecturi si reprezentari teatrale, contextualizare prin intermediul careia Shurbanov si Sokolova recupereaza dimensiunea subversiva a Shakespeare-ului socialist. In acelasi timp, ei ofera cititorului mult mai mult – in baza datelor furnizate, acesta poate reconstitui istoria teatrului bulgaresc, traiectoriile principale ale istoriei Bulgariei moderne, precum si o istorie a emergentei si a impunerii realismului socialist ca noua dogma culturala.
Aflam astfel lucruri interesante despre rolul teatrului in miscarea de independenta a Bulgariei, despre puternica orientare spre Vest a societatii bulgaresti de la inceputul secolului, orientare marcata si de constructia in stil vienez a proaspat infiintatului Teatru National, cea mai impunatoare cladire din capitala la acea vreme. Orientarea pro-occidentala era sustinuta (ni s-ar parea paradoxal azi) si de miscarea cultural-politica pan-slava de la inceputul secolului, in cadrul careia regizori marcanti din Rusia, Serbia si Polonia sprijineau teatrul din Sofia punind in scena reprezentatii shakespeariene in stilul lui Stanislavski sau Craig.

De o deosebita relevanta pentru cititorii din Romania este analiza contextului politico-cultural al anilor ’20-’30. Aflam ca pledoaria pentru toleranta rasiala realizata in cadrul unei memorabile reprezentari a Negutatorului din Venetia la Teatrul National din Sofia nu era un caz izolat in viata cultural-politica a Bulgariei. Shurbanov si Sokolova mentioneaza si comenteaza studii sociale si antropologice, discursuri politice si diferite alte luari de pozitie ce au mobilizat opinia publica impotriva tentatiilor rasiste ale guvernului din acea vreme. Asa se explica – indica autorii – tratamentul aparte de care s-a bucurat populatia evreiasca din Bulgaria, care nu a fost nici deportata, nici inchisa – ba dimpotriva, Bulgaria fiintind multa vreme drept un loc de refugiu pentru evreii persecutati in tarile vecine.
„Razboiului teatrelor“, disputele din jurul oportunitatii punerii in scena a pieselor lui Shakespeare, puternic combatut de gruparile radicale comuniste, de influenta sovietica, sint si ele amplu contextualizate, cartea familiarizindu-ne cu pendularile spasmodice spre extrema stinga sau spre cea dreapta din istoria interbelica a Bulgariei. Sint amplu citate pozitiile estetice avansate de sustinatorii „teatrelor muncitoresti“, foarte virulente si influente in Bulgaria la sfirsitul anilor ’20, pozitii relationate cu noile principii estetice deja configurate in Uniunea Sovietica, precum si cu dogmele ce aveau sa domine viata culturala a Bulgariei in anii terorii staliniste.

Pentru a facilita intelegerea amplorii procesului de apropriere a lui Shakespeare de catre ideologia comunista, autorii dedica un intreg capitol constituirii a ceea ce ei numesc „novum organum“, adica doctrinele comuniste in domeniul artei si literaturii. Se efectueaza un racursi genealogic care ajunge pina la Plehanov, la sfirsitul secolului al 19-lea. Sint amplu discutate pozitiile lui Lenin, Gorki, Maiakovski, Jdanov, luarile de cuvint in cadrul diferitelor congrese ale Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietica. Pe acest fundal, extrem de bine detaliat, este conturata viziunea vulgarizant-marxista, de un determinism socio-istoric rigid, a „noului Shakespeare“. „Firul rosu“ al acestei constructii, impusa atit in teatru, cit si in invatamint, era ca opera lui Shakespeare anticipeaza „cuceririle“ din perioada comunista. „Umanismul“ lui Shakespeare, latura cel mai puternic apreciata la dramaturgul englez, rezida in faptul ca, dovedind calitatile unui „conducator intelept“ si fiind el insusi „un fiu din popor“, Shakespeare indruma „poporul“ pe „calea cea buna“.

Reactiile de departajare, daca nu chiar de respingere a acestui tip de discurs nu intirzie sa apara. Este prezentata atitudinea iconoclasta a profesorului Marco Mincoff, care a reusit sa construiasca o nisa in cadrul invatamintului universitar, publicind in 1948 o carte deosebit de curajoasa, si sa creasca in acest spirit noi generatii de critici shakespearieni. Autorii isi exprima profunda recunostinta pentru profesorul si mentorul lor. Mincoff demitizeaza programatic figura canonizata a lui Shakespeare, lasind friu liber unui scepticism sanatos. Shakespeare nu era un mare filozof, mai rau, el nu era nici un indrumator al poporului; piesele sale nu au cunoscut o evolutie „dialectica“, romanturile din ultima perioada fiind inferioare marilor tragedii.
In plan teatral, prima bresa este realizata la inceputul anilor ’50 cu o reprezentatie a lui Romeo si Julieta ce nu insista asupra luptei de clasa si nici nu genereza sentimentul urii in cantitatea ceruta de catre propaganda ideologica a timpului. (Autorii ne amintesc ca aceasta era perioada marilor epurari si a lagarelor de munca fortata). Dimpotriva, reprezentatia punea accent pe un sentiment total „necorespunzator“, pe iubire. Succesul enorm de care s-a bucurat spectacolul s-a datorat in mare masura acestui gest de sfidare a politicului, gest, la rindul sau, profund politic.

Cartea comenteaza influenta pe care a avut-o Hamlet-ul lui Dinu Cernescu, prezentat la Sofia la mijlocul anilor ’70, si subliniaza inca o data confluenta abordarilor teatrale ale lui Shakespeare in diferitele tari socialiste. Preocuparea de a crea un Shakespeare subversiv, care sa capteze starea de spirit din lagarul socialist, l-a determinat pe Cernescu sa opereze permutatii importante in interiorul piesei. Din prietenul devotat al printului, Horatiu este transformat in dusmanul acestuia; stafia batrinului Hamlet nu este decit un truc al lui Horatiu pentru a-l distruge pe print si a-l inlocui cu Fortinbras. Exemplul lui Cernescu a fost urmat de un numar semnificativ de regizori bulgari – N. Zordanov o transforma pe Ofelia in concubina lui Claudius, Tasko Gikov introduce doua personaje noi in Macbeth – Omul in alb si Omul in negru, Leon Daniel insereaza in Hamlet un cintecel fredonat in cor, in stil brechtian, iar Vili Tsankov il anticipeaza pe Stoppard (cu a sa Rosencrantz and Guildenstern Are Dead) inversind relatia dintre personajele principale si cele secundare in Hamlet. In contextul in care omiterile sau adaugirile la textul shakespearian devin o regula, variantele nealterate nu mai reprezinta decit un exemplu de propaganda comunista.

Interesant este ca, in perioada postcomunista, aceasta distantare fata de textul pieselor nu e abandonata, ci este exacerbata. Preocuparea de a reda lumea actuala, perceputa ca fiind intr-o stare de colaps total, este acum dublata de bucuria ludica a tinerilor regizori de a descompune si a reordona piesele fara teama vreunei interdictii sau restrictii. La aceasta se adauga si o mefienta tot mai crescuta fata de limbaj. Asa se face ca o reprezentatie a lui Romeo si Julieta de la mijlocul anilor ’90 este practic redusa la o pantomima.
Ne ramine sa ne intrebam daca, sub impactul procesului de integrare a celor doua tari balcanice in Uniunea Europeana, ne putem astepta la o atentie sporita fata de semnificatiile textului propriu-zis, la o preocupare pentru investigarea diferentei culturale pe care universul elisabetanului o reprezinta pentru publicul din Balcani. Cartea lui Alexander Shurbanov si Boika Sokolova nu se hazardeaza sa emita profetii – ne ofera, insa, o patrunzatoare si incitanta analiza a procesului de rescriere a pieselor lui Shakespeare in Balcani, precum si o excelenta sinteza a ideologiilor, dar si a miscarilor de rezistenta ce au modelat procesul de formare identitara in acest spatiu in secolul XX.