OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aveam doar cîţiva ani cînd am văzut pentru prima oară acest tablou, atîrnat pe peretele din sufrageria pe care o traversam în pripă, buluc, cîteva fetiţe, ca să ajungem iute şi să ne jucăm de-a una şi de-a alta, în balconul Eugeniei. Lumina ce venea prin ferestre şi uşa deschisă de la balcon orbea culorile şi portretul, pe care nu-l prea vedeam decît întunecat sau fulgerat de un snop de raze ce se loveau de sticla proteguitoare.

Noi, copiii, botezaserăm tabloul sau, mai bine zis, chipul din el Omul negru, cu numele ales din refrenul îngînat pînă la epuizare. Şi nu-i dădeam mare importanţă.

Apoi mă întorceam în curtea uriaşă a casei mele din cartierul Domenii şi, cu toţi copiii ciorchine în jur, dădeam spectacole pe treptele somptuos-dramatice de la intrare, înconjuraţi de portalul natural al trandafirilor agăţători ca de o cortină.

Eram o droaie, pe lîngă mine şi sora mea, Eugenia şi sora ei Mariana, Iuliana, altă Mariana, Relu şi nu mai înşir lista altor douăzeci-treizeci de vlăstare.

Am uitat de omul negru din tabloul aflat în sufrageria Eugeniei.

M-am mutat în 1957, din curtea casei unde mă născusem, într-o vilă mare, pe Alexandru Constantinescu, în acelaşi cartier, dar nu am luat cu mine şi echipa de odrasle de pe străzile cu nume de aviatori căzuţi la datorie.

În anul 2000, stabilită la New York, am reîntîlnit-o, după mai bine de treizeci de ani, pe mica şi draga mea prietenă Eugenia şi pe soţul ei, Vişan sau Vasile Stănutza.

Am luat la rînd toate amintirile şi, de la păpuşile pe care nu le iubeam decît ca pe nişte actori, am ajuns la povestea despre femeile care ne-au crescut, Dida mea, cu cozile lungi şi ochii albaştri uriaşi, sălbatica mea scumpă dădacă, prietenă cu dădaca ei, unguroaica Ilona, cu fuste înfoiate şi scurte şi ilic, cu cozile negre şi părul creţ, învolburat în vălătuci, pe lîngă tîmple. Amîndouă, aflate în graţiile noastre, în vreme ce Frau Mi Rostotzki, a mea Fraulein de germană, credea că nu sînt chiar un model pentru două fete bine-crescute. Apoi părinţii noştri, Dumnezeu să-i odihnească…

Şi brusc ne-am amintit de tabloul acela pe lîngă care treceam, ca o locomotivă prin gări fără prestigiu de haltă.

– Tabloul??

– Ştii că este un Tonitza, mi-a spus Eugenia, un Tonitza pe care l-a primit bunicul meu dinspre mamă, la o tombolă desfăşurată la Clubul Socialist? Bunicul meu a cîştigat acest tablou la o tombolă a Partidului Socialist, a fost de faţă şi pictorul, a dat mîna cu el, la sfîrşitul serbării de premiere…

– Un Tonitza necunoscut.

M-am întors la Bucureşti. Primul drum l-am făcut ca să revăd strada primei, miraculoasei copilării şi ca să văd acest tablou de Tonitza, rămas neclintit, la locul lui din sufrageria apartamentului, unde locuia acum familia Marianei, sora Eugeniei.

Aceeaşi aşezare nefericită, împotriva luminii care explodează în sticlă, mi-a pus, în faţa ochilor, un tablou întunecat, reprezentînd un bărbat cu o pălărie ce-mi amintea de pînzele lui Cezanne intitulate Jucătorii de cărţi, una de la Metropolitan Museum şi alta aflată la Musée d’Orsay.

L-am rugat pe nepotul Eugeniei să coboare tabloul de pe perete, ca să-l pot vedea cît mai bine, cu ochii de acum, în care s-au adunat ceva muzee ale lumii.

Cam aşa se plimbă restaurările istoriei în România, cu greutatea şi impietatea unui elefant printre porţelanuri…

O întrebasem ce reprezintă tabloul.

– Portretul unui miner. Aşa mi-au spus şi bunicu’, şi mama.

Bunicul Eugeniei care cîştigase tabloul la tombola norocoasă îşi schimbase, la un moment dat, numele în Paul Marcu, de fapt se născuse Schwartz. Mama Eugeniei, profesoara de matematică Mimi Blum, moştenise tabloul lui Tonitza de la tatăl ei şi, tot aşa, îi spusese Eugeniei că pictura de pe peretele din sufragerie este Portretul unui miner.

Nimeni din familie nu se lăudase cu acest portret în ulei pe carton, care poartă, în colţul din dreapta, jos, semnătura marelui pictor. Iar noi, copiii, l-am ignorat în felul nostru, jucîndu-ne de-a omul negru cu el, o joacă a aşteptării timpului ce n-a venit.

Ştiau valoarea tabloului şi cine e autorul. Încep să cred că îl puseseră cocoţat sus, pe perete, special ca să nu se vadă ca lumea. Iar eu descopeream taina omului negru din copilărie abia acum. Povestea auzită la New York despre tablou, transmisă de generaţii în familie, se potrivea mănuşă cu viaţa pictorului Tonitza şi cu înşiruirea perioadelor sale de creaţie. Întors de la studiile de la München şi Paris, de la Iaşi şi de pe frontul unde căzuse prizonier, pictorul a avut o perioadă în care subiectul pînzelor sale au fost fiinţele umile. Experienţa trăită în lagărul de prizonieri de la Cîrjalia, la bulgari, îl apropie pe pictor de lumea defavorizaţilor, astfel că junimistul din tinereţe devine un colaborator la ziarul Socialismul, unde publică desene, coperte de ziar şi face cronica plastică, sub pseudonimul Il Fiorentino, participînd la mişcarea socialistă condusă de Titel Petrescu şi de Ilie Moscovici.

Dăruieşte Clubului Socialist o lucrare intitulată Isus, reprodusă în monografia lui Ionel Jianu, publicată în 1945, la Editura Căminul Artei. Va fi distrusă în 1919, în urma unei devastări a Clubului Socialist. Pictează în acelaşi an Coada la pîine, un ulei mare pe carton, care adună zeci de chipuri, desenate lapidar, în trăsături unghiuloase, frînte, obraze teşite, supte de neajunsuri. Pictează studiile din seria Din lumea celor umili şi portretul lui Gala Galaction, intitulat Omul unei lumi noi, aflat la Muzeul Zambaccian.

Prietenului său Mitică Mohor îi dăruie un ulei pe carton, intitulat Tristeţe, înfăţişînd o femeie ce stă împietrită lîngă o sobă de gătit tuciurie şi sărăcăcioasă. Datate sau nu, lucrările lui Tonitza din aceşti ani aparţin universului plastic acutizat social, imediat după Primul Război Mondial.

Privit acum, după jumătatea de secol ce s-a scurs de la primele întîlniri ratate cu el, din pricina vîrstei şi a expunerii improprii, portretul mi se dezvăluie azi în lumina unei înţelegeri noi, recuperatorii.

Îmi aminteşte de perioada albastră a lui Picasso şi de maxilarele, pomeţii şi privirea tabloului Domnişoarele din Avignon, de Jucătorii de cărţi al lui Cézanne, pe care Tonitza a putut să-l vadă, cînd studia la Paris. Îmi evocă, prin desen şi culoare, prin linia ochilor, a umerilor, un triptic ulterior, Saltimbancii, pictat de Tonitza în 1925, aflat pe vremuri în Colecţia „F.L. Filip“. Mă gîndesc mai ales la portretul Clovnului, la tăietura maxilarului şi linia oblică a ochilor, dar şi la portretul Femeii Clovnului din acelaşi triptic. E aceeaşi linie abruptă, expediată a desenului umplut de culoare, aceeaşi cădere a chipului într-o suferinţă cu pomeţi vineţi, de cretă.

Apoi am privit din nou tabloul acesta necunoscut al lui Tonitza, din casa prietenei mele.

Scos de pe peretele care îi întunecă întreg registrul culorilor, omul negru din copilărie mi s-a dezvăluit, din rama lui burgheză, cu lemn lucios şi profil aurit de verigi lănţuite, ca un portret remarcabil, dominat de paleta albastrului amestecat cu aburii vătuiţi ce inundă haina şi pălăria sucită, asimetrică, la fel ca şi gura cu buzele pline, spre colţul din stînga, şi arse de un rictus al resemnării sau setei, în dreapta.

De sus, din locul lui nestrămutat, tabloul acesta necunoscut al lui Tonitza ne priveşte cu privirea răstignit-coborîtă a portretelor expresioniste din primele două decenii ale secolului al XX-lea. Portrete care-şi înghit strigătul într-un rictus, după Primul Război Mondial, în mai toată pictura europeană şi românească de valoare.