Autor: 
Categoria: 
Ca volumele Ioanei Pârvulescu să devină încă de la apariţie bestselleruri a devenit un lucru obişnuit. Uimirea intervine cînd şi volume poate mai puţin interesante pentru publicul larg se epuizează la standurile unui tîrg de carte, într-o perioadă post-criză în care lumea încă ezită îndelung în faţa rafturilor înainte de a face o achiziţie. Ce anume face aşa încît cărţile Ioanei Pârvulescu să devină imediat bestselleruri, chiar cînd acestea tind să stîrnească mai degrabă interesul specialiştilor sau pe al celor din branşa literară, rămîne o întrebare. E poate vorba despre fascinaţia exercitată de acribia cu care autoarea întreprinde îndelungi şi atente sondări ale arhivelor, pe care le valorifică apoi cu subtilitate, sau despre o anumită caracteristică a scriiturii sale, atrăgătoare datorită francheţii, o calitate a frazei de a-ţi inocula senzaţia că autoarea ţi se adresează direct, făcîndu-te părtaş la descoperirile ei. Aşa încît, pînă la sfîrşitul cărţii e ca şi cum i-ai sta alături în mijlocul paginilor îngălbenite de ziar, răsfoind, descoperind, retrăind palpitul vieţii din veacuri trecute.
În cazul nostru, veacul al XIX-lea, de care autoarea s-a
mai ocupat în trecut. De data aceasta, revine la pasiunea mai veche pentru
Caragiale, concretizată într-un volum, În Ţara Miticilor. De şapte ori
Caragiale (Humanitas, 2007), într-un eseu îmbogăţit cu aproape două sute
cincizeci de imagini, constînd în fotografii, fragmente de articole, caricaturi
ce oferă un suport vizual pe care cititorul va simţi cu siguranţă nevoia să-l
reia la finalul cărţii, în tihnă, pentru simpla plăcere a lecturii savuroaselor
mostre de presă politică, socială, mondenă de la sfîrşitul veacului al XIX-lea.
Eseul debutează cu consemnarea unei întîlniri misterioase între un student
medicinist, sosit la Viena să studieze, şi I.L. Caragiale, cu prilejul unei
reuniuni literare din cadrul Societăţii „România Jună“, enigmă a cărei
rezolvare nu o vom divulga, menţionînd doar că aceasta trebuie căutată în
rîndul acelor coincidenţe deloc întîmplătoare care leagă biografiile oamenilor.
Cele două întrebări de la care eseul porneşte vizează, de fapt, două probleme
asupra cărora critica s-a oprit în numeroase rînduri – rezistenţa în timp a
operei lui I.L. Caragiale şi viaţa în epoca în care a trăit, ţinînd, prima, de
o curiozitate a istoricului literar, cea de-a doua, de una pur omenească (două
constante, de fapt, ale întregului studiu, în care autoarea pendulează, ca de
obicei, cu precizie şi vădită plăcere, între rolul cercetătorului literar şi
cel al prozatorului).
De la receptarea negativă a lui Caragiale în epocă (al
cărei scurt istoric autoarea îl realizează, accentuînd pe afirmaţiile lui
Lovinescu) la modul cum este autorul Momentelor perceput astăzi, Ioana
Pârvulescu îşi conduce cititorul prin lumea veacului al XIX-lea, aşa cum se
naşte aceasta la intersecţia dintre două imagini ale sale: una provenind din
scrisori şi jurnale intime („o lume deloc lipsită de greutăţi şi defecte, dar
în curs de aşezare şi orientată, ca întreg secolul, spre progres, spre
armonie“), alta din schiţele şi piesele lui Caragiale (care „ne arată o
societate sucită şi total ridicolă, plină numai de semidocţi, de corupţi, de
proşti“). Care din aceste două oglinzi reflectă realitatea şi ce înseamnă de
fapt sintagma „lumea lui Caragiale“, creatoare de confuzii, căci vizează cînd
opera acestuia, cînd lumea contemporană lui – sînt întrebări cărora autoarea le
va răspunde sondînd lumea presei din secolul al XIX-lea şi extrăgînd exemple ce
îi vor ilustra ipoteza, cum că opera lui Caragiale se află într-o relaţie de
interdependenţă cu presa vremii, cu beneficii pentru ambele părţi: pe de o
parte, autorul preia în schiţele şi piesele sale (pe care, uneori, le
publică... în ziar) subiecte şi teme de ziar, pe de alta, presa scapă de
anonimatul inevitabil al speciilor efemere: „Fără gazetele epocii, cel la care
ne gîndim cînd spunem Caragiale, adică autorul comic, n-ar fi existat. Iar fără
Caragiale, presa de sfîrşit de secol 19 şi început de secol 20 ar fi doar
document istoric“.
Caragiale „faţă cu Caragiale“
Capitolul „Ocolul lumii cu viteza gazetei“ conţine un
excurs în presa vremii menit să arate dinamica acesteia, rolul pe care-l deţine
în epocă (rol ce-i revine astăzi Internetului şi mijloacelor sale de comunicare
rapidă), de a-l conecta pe individ la ceea se petrece în întreaga lume
(începînd cu dramele ce se petrec într-o mahala bucureşteană oarecare şi
încheind cu edictul împăratului Chinei privind reforma examenelor sau
evenimentele politice din Afganistan), dar şi activitatea de gazetar a lui
Caragiale (de reţinut de aici metoda originală prin care acesta, alături de
Frédéric Damé – „suspectat“ de autoare a fi constituit unul dintre modelele lui
Rică Venturiano –, creează un ziar de front, în timpul Războiului de
Independenţă…). Dar adevăratele surprize ale volumului se regăsesc în
următoarele două capitole, „În umbra gazetei, Caragiale“ şi „În umbra lui
Caragiale, gazeta“. Procesele, carnavalul, discursurile politice, evenimentele
naţionale – toate se regăsesc consemnate la gazetă, aşa încît nici nu mai e
nevoie de participare directă sau de informare la faţa locului, iar deformării
aplicate iniţial de presă Caragiale îi aplică, încă o dată, o alta, care ţine
însă de procesul estetic.
O serie de exemple concrete vin în sprijinul ipotezei
autoarei cum că temele caragialeşti provin exclusiv din gazete: printre
acestea, tema din Bubico, regăsită de autoare într-un episod din Idiotul lui
Dostoievski, unde generalul Ivolghin povesteşte, ca şi cînd i s-ar fi întîmplat
lui însuşi, o istorie cu un căţel de companie aruncat pe fereastra unui tren,
deconspirat fiind fără milă de Nastasia Filippovna, care îi aminteşte sec că o
întîmplare similară apăruse cu cîteva zile în urmă în Indépendance Belge
(astfel de fapte diverse, care circulau în toată Europa, erau deseori preluate
în presa românească, în rubrici gen „Felurimi“ sau „Cronica măruntă“, cum
însuşi Caragiale ţinea). Pe de altă parte, arată autoarea, multe amănunte din
schiţele şi piesele lui Caragiale şi-au pierdut din relevanţă astăzi sau au un
impact mai mic asupra cititorului, pierzîndu-şi caracterul familiar: o confuzie
de nume din D’ale carnavalului (Matei, evanghelistul, şi Mattei – contele
Cesare Mattei, ironizat de autor pentru metodele sale homeopatice îndoielnice),
dar şi „conţina cu cinci fanţi“, „diversele dominouri“, carnavalul fac parte
din cotidian pentru contemporanii lui Caragiale, rămînînd astăzi mai greu de
sesizat pentru cititori. De asemenea, un detaliu aparent nesemnificativ din D-l
Goe… ni se înfăţişează dintr-odată, graţie autoarei, într-o altă lumină: pe
panglica celebrei pălării de paie a marinerului se află o inscripţie (dublu)
ironică: le Formidable (nume al vasului pierdut de francezi în bătălia de la
Trafalgar şi capturat de englezi, apărînd în presa vremii şi încă evocîndu-le
oamenilor un eşec). Dar măsura în care receptarea lui Caragiale ar putea fi
împiedicată de acest neajuns sau, dimpotrivă, stimulată, căci echivocul unor
formule poate contribui cu succes la sporirea caracterului umoristic, rămîne o
temă deschisă de discuţie, cu atît mai mult cu cît capacitatea de sugestie a
sintagmelor încurajează la mai mult decît simpla lor percepţie contextualizată:
„nemuritorul Gambetta“, de pildă, trimite la o ipostază eroică, chiar dacă
astăzi cititorului nu îi mai este la fel de la îndemînă numele protagonistului…
Vorbind despre curajul şi originalitatea lui Caragiale,
autoarea aminteşte că, spre deosebire de alţi confraţi ai săi, acesta preferă
formulele uzate, limbajul cotidian, tocit, banal, îmbrăţişînd „greşeala în
toate formele ei [...], clişeul, reclama, limbajul administrativ (cererea,
procesul-verbal), limbajul telegrafic, anecdota sau gluma“. Dar Caragiale nu
este singurul autor al epocii care îşi descoperă materialul, „ideea“ în presa
vremii, necăutînd inspiraţia la kilometri distanţă, ci în imediata apropiere,
cum singur o afirmă, sînt şi alţii care o fac, fără să reuşească să transforme
însă în literatură de calitate dramoletele preluate din rubricile de ziar –
autoarea exemplifică cu o piesă a lui George Ranetti, Romeo şi Julieta la
Mizil. Ce anume face diferenţa între cei doi, conchide autoarea, e greu de
precizat, nefiind vorba de talent (pe care, de altfel, Ranetti îl are), nici de
virtuozitate, ci de „suflul vital“, de capacitatea de a crea personaje
autentice, credibile, îndărătul cărora se ghicesc oamenii vii, la fel cum tot
oameni vii se ghicesc şi îndărătul poveştilor din gazete: „Formula lui
Caragiale, arta lui poetică este ziarul. Opera sa comică este scrisă pe hîrtie
de ziar, alcătuieşte o mare gazetă cu toate defectele presei vremii, adunate
laolaltă. Aşadar: exista o realitate care era deformată în bună măsură de
gazetele epocii. Aceste gazete sînt deformate încă o dată, artistic, de
Caragiale. [...] Lumea lui Caragiale este aşadar dublu prelucrată: o primă
mistificare o fac ziariştii epocii, pe-a doua o face autorul, cu har şi haz.
Îndărătul fiecărui personaj caragialesc stă un gazetar care pîndeşte şi ia
notiţe, iar îndărătul fiecărui gazetar stă scriitorul Caragiale“.
Constituindu-se într-un eseu care, dovedind încă o dată capacitatea autoarei de a lansa „întrebări“ fundamentale atît pentru regîndirea, cît şi recuperarea unor episoade ce privesc viaţa literaturii, cartea Ioanei Pârvulescu prilejuieşte întîlnirea cu un alt Caragiale, aşezat în relaţie cu presa vremii, cu lumea epocii sale, cu lumea din operele sale, cu sine însuşi, un Caragiale „faţă cu Caragiale“.
Ioana Pârvulescu
Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale
Cu 248 de
reproduceri inedite
Editura Humanitas, 2011, 174 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters