Autor: 
Categoria: 
Ultimul roman al lui Amos Oz, publicat
în acest an şi în limba română, la Humanitas
fiction, Rime despre viaţă şi moarte, aduce un nou tip de
scriitură faţă de cea cu care ne-a obişnuit pînă acum
scriitorul israelian. În majoritatea cărţilor sale
anterioare, Amos Oz propune o naraţiune în care
autobiograficul – cu accent pe momente din copilăria sa –,
ficţionalul, dar şi realităţile istorice ale unui Israel în
permanenţă supus tensiunilor şi conflictelor compun un cadru
romanesc aparte, în care apelul la memorie se arată a fi
refugiul cel mai des căutat. A-ţi reaminti pentru a te înţelege
pe tine este un deziderat pe care Amos Oz îl urmează cu
fidelitate. Teroarea resimţită în faţa timpului, a eroziunii
sale sistematice a tot ceea ce iniţial pare indestructibil rămîne,
în romanele sale cele mai cunoscute, ca, de pildă, Cutia
neagră sau Poveste despre dragoste şi întuneric, un punct
comun, conturînd profilul unui scriitor pentru care recuperarea
amintirilor este esenţială în demersul de structurare a
propriei identităţi.
Ludic şi ironic
Filonul autobiografic, preponderent în
romanele sale, este deturnat, în Rime despre viaţă şi
moarte, înspre o direcţie ce vizează statutul scriitorului şi
al literaturii în lumea contemporană. Ludic şi ironic,
ultimul său roman atinge subiectul ipocriziei din mediul literar, al
demagogiei şi al vorbăriei goale, ascunse sub masca unor discursuri
pompoase, menite doar a-l pune în evidenţă pe critic, şi nu
pe scriitor. Evident, Amos Oz nu scrie un roman tezist, critica faţă
de anumite stereotipii din mediul literar este un pretext pentru
dezvoltarea unui fir narativ în care realitatea furnizează,
permanent, puncte de plecare pentru imaginarea diverselor scenarii,
pe care Scriitorul ar putea să le folosească, eventual, într-o
viitoare carte. Secvenţele imaginate de Amos Oz au însă
consistenţa unor crochiuri, autorul nu îşi propune să le
ofere contururi clare, miza fiind cea de a trasa cîteva linii a
ceea ce poate constitui material pentru o construcţie literară.
Privit la nivelul acţiunii, romanul
trasează un fir simplu, aproape banal, dezvoltînd însă
două planuri care ajung, la un moment dat, să se suprapună:
real-ficţional. Astfel, un scriitor – personaj la care referirea
se va face chiar cu acest apelativ, Scriitorul – invitat la o
dezbatere literară, îşi pierde repede interesul pentru
întîlnire, ascultînd cum moderatorul se rătăceşte
efectiv într-un labirint de clişee, într-un discurs
sforăitor care îl face pe invitat să dea frîu liber
imaginaţiei şi, observînd cîteva figuri din sală, să
le confere o identitate fictivă şi să îi proiecteze mental
în felurite contexte şi situaţii.
Adevărata aventură urmează să se
desfăşoare deci în planul imaginarului. La un discurs de
întîmpinare în care se abordează subiecte
„profunde“ precum „strategia negării multiple, ambiguitatea,
precum cursele şi capcanele care ne ascund tehnica artistică
deosebită sub stratul unei fundaţii care obstrucţionează
privirea...“, Scriitorul nu poate decît să adopte „poziţia
obişnuită în astfel de situaţii: îşi cuprinde
tîmplele în palme [...] şi încetează să asculte,
lăsîndu-şi privirea să survoleze încăperea, înşelînd
publicul, afişînd o expresie amară sau plină de pasiune sau
nefericită...“. De aici, începe aventura imaginaţiei:
cîteva persoane din sală, observate fugar de Scriitor, devin
personaje într-o ficţiune pe care autorul ei, pe tot parcursul
unei seri, o dezvoltă, o schimbă, îi oferă versiuni,
gîndurile acestea acaparîndu-i în totalitate
atenţia.
Epic, liric şi dramatic –
convergenţe
Extrem de interesantă şi tot ca o noutate la Amos Oz este schema narativă: nu mai avem naraţiunea cu numeroase digresiuni, cu enunţuri lungi în care se face trecerea dintr-o poveste în alta, de la o amintire la alta, ci o structură cu fraze scurte, esenţializate la maximum, vii, tăioase, care imprimă un stil cinematografic întregii naraţiuni: timpul este, în aproape tot romanul, cel prezent, ancore înspre trecut fiind sporadice, acolo unde contextul necesita o explicaţie în plus.
Pe alocuri, naraţiunea capătă
modulaţii poetice, enunţurile se succed după un ritm care
transformă diverse pasaje în proză poematică: „Vaietul
zgomotos şi întrerupt al unei maşini parcate în
apropiere, care nu mai poate suporta singurătatea acestei nopţi
lungi. Plînsul înăbuşit al unui bărbat din
apartamentul vecin. Ţipătul unei păsări de noapte, care poate
vede în clipa aceasta ceea ce ochilor tăi şi ochilor mei le
este încă ascuns“. Epicul este împins, în
anumite secvenţe, chiar înspre zona dramaticului, enunţurile
capătă structura de didascalie: „Pe scriitor îl aşază în
mijloc, între actriţa care va recita din opera lui şi
criticul literar. Îşi vor strînge mîinile. Vor da
aprobator din cap. Ruhale Reznik se va grăbi să îşi retragă
degetele din mîna lui, ca şi cînd ar arde-o ceva [...].
Directorul casei de cultură se va ridica de pe scaun cu mare
dificultate, va muta microfonul dintr-o mînă în alta, va
rosti cuvîntul de deschidere [...], va glumi pe seama faptului
că în lipsa răului nu putem recunoaşte binele...“.
„Rimele“ care se întrevăd
din ţesătura scriiturii aduc în prim-plan cînd un
personaj, cînd altul, fiecare revenind, în diverse
momente ale naraţiunii, ca un refren, în gîndurile
Scriitorului: acesta le dă nume, le creează o identitate adesea
fluctuantă, imaginea lor îl bîntuie, în încercarea
de a-i ordona într-un sistem coerent – Ruhale Reznik (cea
care citeşte, la întîlnire, din cartea Scriitorului),
„frumoasă şi timidă, frumoasă, dar nu atrăgătoare, o tînără
slăbuţă şi modestă“, adolescentul pe care şi-l imaginează în
postura de poet neînţeles şi care ar căuta o comunicare cu
el, cu Scriitorul, bătrînul de 60 de ani care locuieşte cu
mama sa, invalidă şi răutăcioasă, chelnăriţa căreia îi
spune Riky şi căreia îi imaginează o poveste de dragoste cu
Charlie, un fost portar al echipei de fotbal Bnei Yehuda etc.
Jocuri postmoderne
Ca în scrierile postmoderne, Rime despre viaţă şi moarte jonglează cu instanţele auctoriale: vocea care coordonează firele naraţiunii – debutată la persoana a doua, cu o autoadresare ce conţine întrebări de genul: „Cum este să fii un scriitor renumit şi cum îţi afectează asta familia? De ce vezi aproape întotdeauna numai latura negativă a lucrurilor?...“, glisînd foarte repede către persoana a treia, în care însuşi scriitorul devine personaj – trece peste graniţele fixe ale instanţelor Scriitorului, Cititorului, Personajului şi sugerează că literatura este un spaţiu în care toate jocurile sînt permise.
Asemenea cărţii lui Calvino, Dacă
într-o noapte de iarnă un călător, romanul lui Amos Oz
problematizează ideea limitelor literaturii şi modalităţile în
care puncte comune pot fi revalorificate: imaginea autorului nu mai
este încadrată de aura de intangibilitate creată timp de
secole în jurul său. Coborît în plin concret,
plasat în mijlocul oamenilor obişnuiţi, Scriitorul se
distinge de aceştia prin poziţionarea sa faţă de realitate:
concretul este în permanenţă punct de plecare pentru
dezvoltarea ficţiunii. „Există răspunsuri înşelătoare şi
răspunsuri în doi peri. Răspunsuri simple şi directe nu
există. De aceea scriitorul se va opri într-o cafenea micuţă,
la trei sau patru străzi de Casa de cultură «Shunia Shor»
[...]. Va sta aici şi se va concentra asupra acestor întrebări...“
Ca pentru a confirma ineditul şi
experimentul literar, Amoz Oz realizează, la finalul romanului, şi
o listă cu personajele imaginate, fiecare fiind însoţit de o
scurtă descriere, în acelaşi stil ludic abordat pe parcursul
cărţii: „Lizaveta Kunitzin: Vecină. Medic oftalmolog. A privit
întîmplător pe fereastră şi a văzut“.
Dozaj ideal între real şi ficţional
Graniţele real-ficţional ajung în
aşa măsură de fragile, încît, la un moment dat,
Scriitorul pare a trăi mai intens şi mai febril în scenariile
imaginate. Scena erotică, imaginată de Scriitor, între el şi
Ruhale Reznik (Cititoare), pasională şi evoluînd firesc, are
drept contrabalans, în planul real, un început de one
night stand stînjenitor şi, pe alocuri, comic. Scriitorul
reuşeşte să transfigureze realitatea într-un plan în
care personajele capătă mai multă consistenţă, mai multă
culoare şi devin, astfel, mai credibile. Nu este însă vorba
de o confuzie între planuri, Amos Oz menţine permanent o
delimitare de care Scriitorul nu se dezice. În definitiv, în
plin real se poate trăi intens, prin depăşirea rutinei şi a
tiparelor comportamentale, dar Scriitorul reuşeşte să îşi
păstreze luciditatea şi să aleagă, din ceea ce vede în
jurul său, secvenţe şi persoane pe marginea cărora poate să îşi
dezvolte creativitatea. La finalul unei zile care nu anunţă nimic
excepţional, dar înzestrată cu un farmec tipic romanesc,
Scriitorul e capabil să revină la un ritm obişnuit, la tabieturile
unei persoane cu nimic ieşite din comun: „Scriitorul îşi
aprinde acum o ultimă ţigară, după care merge la culcare“. Dar
important e ca, „din cînd în cînd măcar, ar
trebui să aprindem cîte o lumină, să vedem ce se întîmplă
în jurul nostru“. False şi mecanizate par de multe ori nu
personajele din cărţi, ci chiar persoanele reale, care nu mai
reuşesc, de fapt, să vadă toate posibilităţile pe care
realitatea le conţine.
În Rime despre viaţă şi moarte, ne aflăm în faţa unui alt Amos Oz faţă de cel de pînă acum. Sînt de apreciat prospeţimea şi noutatea în proza unui autor care avea destul de clar definite coordonatele scriiturii sale şi pe care, pînă la această carte, îl puteam caracteriza, fără prea mari ezitări, prin o serie de linii directoare. Cu ultimul său roman, arată clar că, pînă şi atunci cînd a cîştigat un renume în spaţiul literar, nu a preferat să rămînă în umbra propriilor scrieri şi să se autopastişeze, ci să încerce să experimenteze noi modalităţi de expresie.
Amos OZ
Rime despre viaţă şi moarte,
Traducere de Ioana Petridean, Editura Humanitas fiction, Bucureşti, 2009, 184 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters