De obicei, cărţile din colecţia
coordonată de Magdalena Rădulescu şi de Pascal Bruckner la Editura
Trei, „Eroscop“, îmi provoacă un soi de reflex de
neîncredere. Asta probabil şi din cauza unui erotism
ultrapsihanalizat şi fad, închis în sine ca o
demonstraţie ce tot răzbate prin aceste cărţi şi care, pentru
mine, se găseşte în forma sa completă în Luni de
fiere. Aşa că, sincer, nu aşteptam de la cartea aceasta decît
aceeaşi formă de erotic gol, rezultat al unei obsesii franţuzeşti
pentru psihanaliza de causerie şi pentru autobiografic.
Însă nimic din toate astea în
Românul... care, în ciuda traducerii, e chiar o carte
foarte bună. Asta pentru că reuşeşte să păstreze tot farmecul
literar ciudat al unei scrieri autobiografice: simplitatea şi o
formă de limpezime care o scapă de toate zorzoanele literaturii. Nu
o scapă însă de complexitatea unui roman.
Spun acest lucru datorită uşurinţei
cu care Benderson reuşeşte să facă din pasiunea naratorului
pentru Romulus nu numai un periplu erotic, ci şi o călătorie în
exotismul Europei de Est. Cartea nu se referă neapărat la Europa de
Est, în măsura în care autorul este tot timpul conştient
că obiectul pasiunii sale, la fel ca şi România pe care o
proiectează, nu sînt decît simple produse ale
fascinaţiei. Ceea ce presupune un amestec straniu de real şi ireal.
Şi tocmai faptul că este conştient de acest lucru face cartea aşa
de interesantă: e o carte mai mult despre felul în care
relaţionăm cu imaginarul nostru, erotic sau geografic, decît
povestea unei relaţii homoerotice. De aceea, nu cred că ar fi vorba
de „un jurnal al tranziţiei româneşti“, cum aflăm de pe
coperta a patra: descrierile realităţii româneşti sînt
pitoreşti, însă interesante doar în măsura în
care sînt percepute de acest personaj hiperconştient, un soi
de Humbert Humbert mai dezgheţat, mai puţin nevrotic, însă
la fel de complicat şi de subtil.
Fermecător este şi felul în
care flirtul acesta cu propriul imaginar este tot timpul adîncit
prin cele trei planuri ce compun cartea: povestea lui Romulus,
reflectată în povestea lui Carol al II-lea, aceste două
planuri ale exoticului fiind, la rîndul lor, readuse în
povestea personală, banală, a vieţii autorului în Statele
Unite. Este un efect de oglindire redat simplu şi cu o stranie
eleganţă, prin comentarii continue asupra vieţii lui Carol al
II-lea şi a Elenei Lupescu, comentarii ce reuşesc, fără nici un
artificiu narativ, să aducă la un numitor comun trei poveşti atît
de diferite.
Cred însă că acest stil
eseistic, de comentariu continuu, funcţionează cel mai bine în
paginile despre Brîncuşi sau despre Chira Chiralina: putem
vedea, „pe viu“, cum o lectură personală poate deveni la rîndul
ei literatură.
Toate acestea sînt spuse în
felul cel mai simplu al unui stil autobigrafic ce păstrează
farmecul unei fotografii: un amestec dintre lipsa de emfază a unui
Philip Roth şi monturile complicate ale lui Nabokov.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters