Un an mai bun pentru dezbaterile de idei

Autor: Adina DINIŢOIU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

A mai trecut un an literar şi avem din nou minima distanţă necesară pentru a privi înapoi şi a vedea cum stăm. Pentru că nu-mi propun să fac o trecere în revistă exhaustivă, aş vrea să mă opresc doar asupra cîtorva aspecte marcante ale anului lăsat în urmă. O simplă privire de ansamblu arată că a fost vorba, cu siguranţă, de un an mult mai dinamic (faţă de cel anterior) în ce priveşte disputele de idei, polemicile, mesele rotunde derivate de aici. „Piaţa de idei“ a stat, aşadar, mai bine în 2008: au fost cel puţin trei teme „fierbinţi“ în jurul cărora s-au încins discuţiile: „iluziile literaturii române“, după numele cărţii omonime a lui Eugen Negrici, controversele (nu întotdeauna foarte politicoase) pe tema literaturii române contemporane deschise de seria de două articole ale lui Paul Cernat, publicate în Observator cultural („Puncte din oficiu pentru literatura română tînără“), şi dezbaterile ocazionate de apariţia ediţiei complete a Istoriei critice a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. Trei dezbateri de idei bine-venite – unele dintre ele chiar întîrziate, şi am în vedere mai ales deconstrucţia mitografiilor literare autohtone şi ale mentalului colectiv –, care, sper, vor putea relaxa spaţiul receptărilor critice şi vor exersa o anumită civilitate a disputelor.

Dezbaterile de idei evocate implică două apariţii editoriale de mare importanţă, care pun în discuţie probleme literare majore: pe de o parte, Eugen Negrici deconstruieşte miturile – nu puţine – ale literaturii române, spulberîndu-le cu incisivitate şi regret, spunînd pe nume lucrurilor şi pregătind terenul pentru dezbaterea publică (lucrul s-a şi întîmplat: Observator cultural a realizat, la rîndul său, un dosar dedicat cărţii). E. Negrici nu ocoleşte, de altfel, nici problemele pe care le pune conceptul însuşi de „istorie literară“ la început de mileniu. Punînd accentul pe schimbare, iar nu pe „universalii“ de tip călinescian, E. Negrici îmbrăţişează în literatură relativismul lui Lovinescu – ultimul, el însuşi redutabil autor de istorii literare –, ajungînd pînă la a desfiinţa (reduce la simplă cronologie) conceptul istoriei literare: „Şi, pentru că nu pot fi altceva, istoriile literare trebuie considerate, fără excepţie, drept colecţii de fapte literare dispuse cronologic“.

Ei bine, Nicolae Manolescu, a cărui Istorie... a fost un bestseller la Tîrgul de Carte Gaudeamus din noiembrie 2008, continuă să mizeze – călinescian – pe un concept de istorie literară („de autor“) bazată pe criterii estetice şi de gust. Şi în continuare, după cum o arată succesul la public al cărţii sale, prestigiul criticului – construit înainte de 1989, mizînd tocmai pe autonomia estetică a operelor literare – funcţionează fără greş. „Les anciens“ şi „les modernes“ (am în vedere atitudinile şi ideile literare) convieţuiesc, aşadar, e un semn de normalitate, dar se poate spune că, în 2008, ciocnirile între cele două tabere au fost mai puternice ca altădată. Ceea ce poate crea şi o piaţă de idei mai bună. Aşa cum, în ultimul timp, s-a putut observa, ideologic vorbind, o demarcaţie clară (şi polemică) între intelectuali de stînga şi intelectuali de dreapta, tot astfel, în plan literar, criticii au îmbrăţişat – în disputa asupra literaturii contemporane – fie poziţia călinesciană a valorilor literare în absolut, a căutării capodoperei, fie pe aceea a relativismului şi a pragmatismului, într-o epocă în care capodopera e serios concurată de romanul de succes şi în care romanul de succes poate fi o carte extraordinară, ce nu exclude anumite reţete comerciale. Revenind la disputele privitoare la literatura contemporană, ele au (re)adus în discuţie o serie de aspecte legate de canonul literar, literatura înaltă vs literatura comercială, cultura pop ş.a., care au înviorat spiritele, au mai împrospătat discursul public, evident, atunci cînd n-au sărit calul, către ironii sau atacuri la persoană (la acest capitol, mai sînt multe de învăţat).

Pe de altă parte, un discurs „declinist“ – de influenţă franceză, probabil, sau cel puţin coincident cu discursul francez – cu privire la soarta literaturii române contemporane s-a făcut auzit şi în România: autoficţiunea (de extracţie franceză), romanele şi povestirile pur comerciale (de extracţie americană) înfloresc şi la noi, lucru care, exasperînd critica, a condus de altfel la disputele pe tema literaturii care se scrie azi. La final de an şi de dispute, nu se poate tranşa nimic, ci doar merge mai departe. Aşa au făcut şi editurile, şi în 2008 au apărut alte cărţi valoroase, de literatură (Filip Florian, pentru a da un exemplu, a continuat cu un roman bun, Zilele regelui, în vreme ce Adrian Chivu, salutat de critică la debut, a decepţionat teribil în a doua carte, Exit, o pură concesie comercială), de critică, studii culturale (Simona Sora, Regăsirea intimităţii, Alexandru Matei, Ultimele zile din viaţa literaturii, ambele apărute la Cartea Românească – două cărţi de referinţă pentru literatura română, respectiv pentru literatura franceză receptată în spaţiul românesc, şi pentru literatură în genere, ca şi concept). La Editura Paralela 45, a apărut în 2008, în seria de „Studii socio-umane“, o altă carte de referinţă: Capitalism şi schizofrenie (I). Anti-Oedip de Gilles Deleuze şi Félix Guattari, în traducerea lui Bogdan Ghiu.

Poeta Ioana Nicolaie a revenit cu un roman (O pasăre pe sîrmă), prozatoarea Cecilia Ştefănescu, de asemenea (lansarea cărţii Ceciliei Ştefănescu, Intrarea soarelui, a avut loc chiar la sfîrşitul anului, astfel încît ea se lasă încă citită şi descoperită). Sînt doar cîteva exemple, dintr-un an editorial normal, dominat de două apariţii: Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, respectiv Iluziile literaturii române de Eugen Negrici.

La final, ar mai fi de notat, tot la nivelul dezbaterilor din spaţiul public, reacţiile pro şi contra declanşate de cartea apărută la Polirom, Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, volum apărut la Editura Cartier şi coordonat de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu – un volum care deschide o necesară dezbatere publică, într-o ţară în care comunismul nu a fost pe deplin exorcizat. Polemicile din această zonă retrimit la demarcaţia conflictuală dintre „intelectualii de dreapta“ şi „intelectualii de stînga“. În acest sens, e de spus că, pe 24 noiembrie, Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (avîndu-l drept gazdă pe Valeriu Stoica) a organizat dezbaterea cu tema „Campania împotriva intelectualilor în viaţa publică românească“, la care au luat cuvîntul Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu şi Horia-Roman Patapievici. Dezbaterea încă îşi mai aşteaptă reacţiile – într-o polemică departe de a fi încheiată –, căci ea priveşte nu atît solidaritatea intelectualilor ori statutul lor în spaţiul public (cei trei au un ascendent din ultimul punct de vedere), cît mişcările unui raport de forţe (ideologice, de prestigiu, autoritate etc.) existent între mai sus pomeniţii intelectuali de dreapta şi (tinerii) intelectuali(i) de stînga.