OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Întregul volum stă  sub semnul verbului „a redobîndi“

Mapamuto devine axis mundi, spaţiu amfibic al devenirii şi al extincţiei, al metamorfozei şi al degradării, o pustietate oglindită în priviri rătăcite: case părăginite, locuri damnate, lăsate să se usuce şi să piară, ca o iarbă rea. Tăcerea moale a casei bolnavului prevesteşte un „dincolo“ apăsător. Cuvîntul simbolic şi stranietatea lumii reprezentate se opun oraşului fără trecut, „unul din acele oraşe muncitoreşti noi, în care se îngrămădise, pînă la sufocare, o lume amestecată“. În multe texte, sesizăm o ruptură între prezent şi trecut, între echilibru şi degradare. În prozele lui Adrian Costache, figurile suferinţei şi ale refugiului în locuri „uitate de lume“ concurează existenţa personajelor. Pentru Ite, Mapamuto este un nume cît un scîncet, eliberat de fricile copilăriei, dar atras permanent de locurile lăsate de izbelişte, care aparţin tot trecutului său, ca în povestirile „Vizită“ ori în „Curtea“.

Întregul volum stă sub semnul verbului „a redobîndi“: încredere, timp, curaj, vitalitate. Eroul îşi recîştigă melancoliile, dar pierde puţinele certitudini pe care le avea. La Mapamuto, viaţa nu a stat în loc, bătrînii s-au împuţinat, iar copiii şi tinerii au plecat fiecare în alte părţi, să-şi facă un rost, prinşi sub aripa celui „de-al treilea val“, teoretizat de Alvin Toffler la începutul anilor ’80, „cînd timpul, de fapt, curgerea timpului, se inversase parcă şi în loc de viitor venise trecutul... “. Lumea ruralităţii se restrînge la amintirile şi la consemnările fugare ale personajului.

Poveştile din Mapamuto se rup de cele din a doua parte a volumului, care vizează o viaţă urbană, mărturii şi notiţe de călătorie, selectate şi ele de o imaginaţie reflexivă şi, de multe ori, lapidară.

În prima parte, perspectiva obiectivă a naraţiunii la persoana a treia contrastează cu tonul vătămat al „fiului rătăcitor“, iar cea de-a doua adoptă un punct de vedere adesea confesiv. În „Strada Roma, Nr. 1-7“, pare că vecinii sînt priviţi printr-un stroboscop: familia Adei, madame Launay în vîrstă de 90 de ani, nea Ilie, care „iese uneori în faţa porţii, priveşte maşinile care trec, între 8 şi 9 dimineaţa, cînd traficul devine infernal pe strada Roma şi-i înjură pe toţi care trec, vreme de un ceas“. Cînd toţi îşi continuă matematic viaţa, drama Adei rămîne o taină, iar moartea ei, un fapt comun; ultimele cuvinte ale fetei sînt lipite de poartă, iar singurul cititor real este „cititorul de gaze“, care „s-a oprit o clipă în faţa cuvintelor mari, ţipătoare“, apoi a trecut mai departe, nepăsător: „...sînt sensibilă, sînt proastă, sînt ciudată, sînt credulă, sînt aproape de voi, sînt cu toate plăţile la zi, sînt fără credit, sînt desculţă şi locuiesc aici... // Sînt Ada. Sînt moartă. // Ada a murit ieri. Şedea la numărul 7 şi a venit pe strada noastră abia de două luni. A venit ca să moară aici“. Singurătata şi tristeţea naratorului îl fac să se furişeze din casă, ca un hoţ, şi să smulgă foaia: „şi-n liniştea aceea a vieţii şi a morţii, voi deslipi afişul... Îl voi păstra pentru mine o vreme... “.

Un festin de voci narative

În povestirea „Al treilea“, personajul-scriitor, în căutare de subiecte, dezvăluie o ars poetica: „era, într-adevăr, ceva. Dar care nu se potrivea cu tipul de povestire pe care îl scriam eu: uşor fantastică, uşor existenţialistă, uşor simbolică...“. Numele personajului Ite Sinodie Ioan Haralambie este un descîntec al libertăţii şi al zborului. Adesea, numele întîlnite în volum nu sînt coincidenţe, ci alegeri fireşti ale naratorului: Opera Perfectă, Aleea, Ideea, Timpul Inaugural, Apartamentul, oraşele – „Locuri fără Milă“, personajele atavice „El–Tatăl“ şi „El–Fiul“. În descendenţa lui Witold Gombrowicz, Adrian Costache foloseşte cuvintele în chip de simboluri, însă le descalifică uneori, ironic şi împăciuitor.

Conştiinţa livrescă a prozatorului e reactivă; experienţa de viaţă, faptul comun şi senzaţionalul se amestecă şi concurează. Surprinzătoare este racordarea planului real cu cel absurd-fantast, „strania legătură dintre cărţi şi lumea reală, lumea obiectelor... Se hrăneau reciproc, trăiau într-un fel de concubinaj, lumea în întregul ei nu putea fi înţeleasă fără cărţi. Descoperi chiar că aici era adevărata lume, în acel amestec straniu de închipuire şi realitate“.

Multe dintre prozele lui Adrian Costache au caracter autobiografic. Reflexele de lectură ale intelectualului concurează imaginaţia. Ultimul anotimp este un festin de voci narative şi de incertitudini, iar autorul, un trecător mucalit care se uită de la distanţă, cu bucurie şi curiozitate paternă.