L-am întîlnit pe Braco
(citeşte Braţo) Dimitrijevic în 2004, cînd începusem
pregătirile pentru „Cosmopolis“, o mare expoziţie a artiştilor
contemporani din sud-estul Europei, dar mi-ar fi plăcut nespus de
mult să-l fi cunoscut la sfîrşitul anilor ’80, cînd
în România comunistă avea loc o pasionată dezbatere
culturală despre postmodernism. O dezbatere ale cărei ţeluri nu
erau doar cele făţişe, estetice, ci, în mod indirect,
ascuns, erau şi ideologice, chiar politice. Braco Dimitrijevic ar fi
ilustrat în mod strălucit ceea ce eu şi colegii mei din
aşa-numita generaţie optzecistă încercam cu disperare să
promovăm într-o societate înţelenită, aproape moartă.
Şi anume, impulsul, înţelegerea că trebuia să depăşim
orice fel de maximalism (fie el şi umanist) sau monolitism cultural
(fie el şi modernist) sau fanatism ideologic (fie el „doar“
estetic). Şi anume, constatarea că obligaţia progresului artistic
prezenta constrîngeri la fel de mari ca apartenenţa la o
tradiţie naţională, înţelegerea că toleranţa spirituală
şi opţiunile culturale diverse sînt instrumente puternice
pentru o nouă conştiinţă lărgită, care treptat unifică lumea
şi ne afectează profund percepţia asupra realităţii.
Cînd l-am cunoscut pe Braco, am
fost încîntată să descopăr un artist al cărui mod de
gîndire şi ale cărui opere erau încarnarea îndrăzneaţă
a acestor idei. Arta lui ilustra ceea ce aş numi postmodernismul
critic, deopotrivă radical şi armonios, al unui artist din Europa
de Est, ale cărui lucrări puteau fi considerate reprezentative
pentru ultimii 30 de ani de artă internaţională. Născut la
Sarajevo în 1948, Braco a trăit şi a lucrat la Londra, New
York şi Paris, a călătorit pe toate continentele. În opinia
mea, el este reprezentantul acelei preţioase categorii de „cetăţean
planetar“, o categorie umană încă rară, încă
nedefinită clar, ai cărei pionieri sînt, ca întotdeauna,
artiştii.
De la debutul carierei sale la
sfîrşitul anilor ’60 în cadrul curentului
conceptualist, lucrările lui Braco s-au opus constant multor feluri
de stereotipuri de gîndire şi de comportament legate de
noţiuni „sacre“, cum ar fi puterea şi faima, geniul şi
absolutul creativităţii artistice, inovaţia cu orice preţ şi
Istoria cu majusculă. Dar ceea ce îl singularizează printre
alţi artişti radicali este faptul că impulsul său pentru
relativism şi desacralizare, atitudinea critică în raport cu
autoritatea şi dogma nu au fost niciodată lipsite de un simţ al
eleganţei şi al armoniei, de o preocupare empatică pentru ideea,
grija faţă de „celălalt“, fie că a fost vorba de un om
necunoscut, de un animal, o pasăre, o tradiţie sau o cultură
străină.
Din 1968 pînă astăzi, evoluţia
sa a fost extrem de logică şi de coerentă: de la primele Sculpturi
întîmplătoare şi Picturi întîmplătoare,
cînd a cerut oamenilor de pe stradă să semneze intervenţiile
vizuale provocate neintenţionat de autovehiculele lor sau de
gesturile lor de zi cu zi, pînă la grupul artistic fictiv
Tihomir Simcic, denumit după prima persoană de pe stradă care a
acceptat acest rol; de la expoziţiile de o zi în holul
obişnuit de la intrarea Într-un bloc de apartamente din Zagreb
pînă la bannerele uriaşe cu chipurile unor necunoscuţi –
celebrii Trecători oarecare (Casual Passers-by), agăţaţi în
centrele multor oraşe din întreaga Europă – şi pînă
la recentele instalaţii numite Triptychos Post Historicus, care
combină cu măiestrie capodopere picturale celebre, fructe naturale
şi obiecte din viaţa de zi cu zi, şi care au fost expuse în
ultimii 15 ani în cele mai mari muzee ale lumii.
„Monumentele mobile“ ale lui Braco,
busturile de bronz ale unor anonimi, expuse în locuri publice
şi care înlocuiau temporar statui ale unor faimoase
personalităţi politice şi culturale, acţiunile sale de înlocuire
a unor nume de străzi cu nume de persoane alese la întîmplare,
plăcile memoriale din marmură sau bronz cu inscripţia „Acesta ar
putea fi un loc de importanţă istorică“, plasate în cele
mai banale contexte, obeliscul de marmură ridicat în memoria
datei de 11 martie, lipsită de orice semnificaţie – toate acestea
şi alte invenţii fac dovada unei concepţii puternic nonconformiste
asupra relaţiei dintre lucrarea de artă şi percepţiile noastre
condiţionate, supunerea noastră mentală, incitînd dimpotrivă
nevoia de a ne lărgi, de a ne fluidiza înţelegerea personală
şi responsabilă a ceea ce ne influenţează şi ne înconjoară.
Artistul nu este un „fabricant de obiectede lux“
Demersul lui Braco este unul care nu
mai acceptă automat prestigiul absolut al Autorului şi al
autenticităţii în artă, „geniul“ artistic şi
„unicitatea“, transformate în tirani mediatici şi în
excese financiare de către instituţiile culturale şi piaţa de
artă. Dimpotrivă, Braco se străduie să readucă arta în
viaţă şi să ridice gesturi şi obiecte obişnuite la statutul de
lucrări de artă, sfidînd regulile birocratice, luînd în
derîdere cultul personalităţii, producînd confuzie cu
privire la simbolurile politice şi la însemnele oficiale –
pe scurt, defuncţionalizînd obiceiurile noastre culturale
inculcate prin educaţie, politică sau mass media.
Braco îşi concepe rolul ca fiind
acela de a crea o situaţie, de a da un cadru nou unei lucrări de
artă deja existente, însuşindu-şi simboluri acceptate la
scară largă şi schimbîndu-le utilizarea socială. Pentru
artişti ca el, înţelesul artei se află nu în originile
sale, ci în destinaţia sa: artistul nu este un „fabricant de
obiecte de lux“, ci un catalizator de înţelesuri, un
„filozof“ al cărui rol este de a provoca privitorul la o
reflecţie critică sau la o judecată de valoare, făcînd
astfel să crească răspunsul individual şi stimulînd
conştiinţa, conştienţa socială.
Braco este, de asemenea, un teoretician
îndrăzneţ, ale cărui intervenţii vizuale exemplifică
concepţiile sale despre „post-istorie“ şi „postmodernism“,
felul în care le-a dezvoltat în Tractatus Post
Historicus, publicat în 19761, anticipînd moda culturală
şi utilizarea academică a termenilor respectivi cu aproape un
deceniu. În Tractatus, el critică axiome precum „istoria
artei ca istorie a evoluţiei (doar) formale“, ideea unui nedefinit
„progres estetic“ în artă, care încurajează
„excesul estetic“, stilul ca o „mentalitate opresivă a epocii“
şi o formă de „rasism în artă“, lăsînd la o parte
multe alte posibilităţi creative nerecunoscute. El se opune, de
asemenea, versiunii liniare şi reducţioniste a istoriei culturii,
care abandonează conţinutul conceptual al artei şi elimină
potenţialul revoluţionar al actului artistic în favoarea
estetismului său periferic, adică a „decorativităţii.“ Toate
acestea, afirmă artistul, au adus în modernitate o ignorare a
ceea ce ar trebui să fie arta, anume „un proces cognitiv, realizat
prin crearea de noi relaţii logice“, capabile să iniţieze „noi
modele de conştiinţă“ prin puterea sa catalizatoare. Noile idei
sînt mai importante decît noile forme, întrucît
ideile impulsionează stabilirea de criterii individuale deschise şi
flexibile care permit „co-existenţa de valori diferite şi adesea
contradictorii“2.
În seria de Triptychos Post
Historicus, menţionată deja şi începută în anii ‘70,
Braco combină în mod intenţionat moştenirea culturală,
produsele naturale şi artefactele banale, pentru a lupta împotriva
unei viziuni fragmentate a realităţii, osificată în
„compartimente“ ce impun o ierarhie artificială de importanţe
şi priorităţi. Mai mult, prin alăturarea dintre animale, păsări
vii – tigri, lei, elefanţi, păuni sau păsări flamingo – şi
faimoase lucrări moderniste în cadrul acţiunilor-performanţă
Culturescapes, realizate în anii ’80 în diferite
grădini zoologice, Braco aruncă o altă provocare condiţionării
noastre culturale profunde şi incită la o reînnoire a
percepţiei noastre, stîrnind o uimitoare „prospeţime a
contemplaţiei“3.
Această juxtapunere a artei celebre cu
obiecte banale şi animale vii nu înseamnă o modalitate de a
impune o nivelare culturală în jos sau de a confuziona
ierarhiile de valori, ci constituie un fel de a da atenţie şi de a
acorda un statut respectabil tuturor tipurilor de „cultură“ care
alcătuiesc lumea noastră: un mod de a acorda atenţie tuturor
domeniilor, umane sau naturale, de elită sau de joasă clasă,
nobile sau obişnuite, ale realităţii noastre comune. Este un mod
de a le articula emoţional şi cu sens, adică poetic, întrucît
ele „alcătuiesc universul“ şi, astfel, reprezintă o încercare
de a exprima „armonia acestei lumi“, după cum se exprimă
artistul.
Revenind la începutul acestui
text, arta lui Braco rămîne un excelent exemplu pentru ceea ce
ar putea însemna o atitudine critică postmodernă, în
sensul constructiv al noţiunii. Şi, de fapt, Braco a fost
considerat unul dintre primii artişti postmoderni conştienţi de
acest statut şi, probabil, primul artist post-istoric. Post-istorie:
aceasta înseamnă că, deşi istoria este încă aici, cu
noi, ea nu mai este atît de importantă, de restrictivă ca
înainte. Braco nu este preocupat de „moştenirea culturală“
într-un mod supus, tradiţional, dar nici nu este tentat să o
ridiculizeze sau să o distrugă aşa cum făceau artiştii
avangardişti. Mai curînd tratează această moştenire cu
detaşare şi cu maniere elegante, „naturalizînd-o“ pur şi
simplu, făcînd astfel dovada unei depăşiri integratoare a
acesteia
Pentru Braco, relativismul postmodern
nu este echivalent cu dărîmarea valorilor stabilite sau
promovarea confuziei ierarhilor, ci cu abordarea echilibrată,
democratică a diferitelor sisteme de realităţi şi valori la care
cu toţii participăm. În acest fel, toate aceste sisteme
primesc mai multă lumină, deci mai multă valoare, pentru a deveni
conştiente de sine, pentru a li se face dreptate – căci natura e
la fel de preţioasă ca arta, cosmosul e la fel de important ca şi
istoria, şi ziua de azi e la fel de importantă ca şi tradiţia!
Relaţiile noastre individuale, personale, cu arta, cu adevărul, cu
convenţiile sociale sau cu spiritualitatea sînt mai importante
decît sacralitatea stabilită social şi devotamentul orb de
orice fel.
În această privinţă, din
lucrările lui Braco se desprinde poetic o dimensiune cu adevărat
umanistă: dragostea lui pentru democraţie între oameni este
imediat evidentă; simţul lui puternic pentru egalitate şi echitate
între natură şi cultură sare iarăşi în ochi. În
cazul său, arta reprezintă o scurtătură către unificarea
culturală între toţi indivizii planetei: ceea ce Braco
propune este un sistem de gîndire marcat de „relaţie şi nu
de dominaţie, de dialog şi nu de colonizare“4. Ceea ce arta lui
manifestă este coexistenţa diferenţelor dintre nivelurile de
realitate şi dintre culturi, într-o încercare de a crea
un univers armonios din tot felul de fragmente: în acest sens,
artistul procedează cu o genuină „globalizare artistică“, de
pildă contextualizîndu-şi întotdeauna cu inteligenţă
şi fineţe lucrările în spaţiul geografic, cultural şi
istoric în care le construieşte.
În ultimul timp, gîndirea
şi stilul lui Braco au fost absorbite creativ de către mulţi
tineri artişti care şi-au dezvoltat cariere individuale şi au
devenit figuri semnificative în ultimii 20 de ani. Potrivit
unor critici, rolul său se poate să fi fost chiar mai influent,
deşi mai discret, decît cel al lui Beuys (vestit pentru
celebra sa afirmaţie „toţi sîntem artişti“) în
democratizarea artei şi în găsirea de mecanisme pentru a
încorpora viaţa reală în procesul artistic5.
Din perspectivă est-europeană, Braco
Dimitrijevic este un bun exemplu de artist care a depăşit orice
inhibiţie privitoare la diferenţa dintre Est şi Vest, orice
tensiune dintre tradiţie şi inovaţie, orice dihotomie dintre
avan-gardă şi „retro-gardă“6. Dimpotrivă, creativitatea lui
lipsită de complexe, care articulează o poziţie post-dadaistă şi
un radicalism conceptualist bine strunit cu angajamentul politic
făţiş, dar şi cu un dezvoltat cult al armoniei şi al frumuseţii,
s-ar putea să-şi aibă sursa tocmai în originile lui
est-europene. Origini care ar putea să explice şi impulsul său
vizionar de a face neapărat legătura dintre artă şi viaţă şi
natură-planetă-cosmos.
–––––––––––––
1. Tractatus Post Historicus, Editions
Dacic, Tübingen, 1976.
2. Braco Dimitrijevic, „Tractatus
Post Historicus“, în Primary Documents. A Sourcebook for
Eastern and Central European Art since the 1950s, MOMA, New York,
distribuită de MIT Press, 2002.
3. Jean-Hubert Martin, în Braco
Dimitrijevic, Edizione Charta, Milano, 2006, p.14.
4. Nena Dimitrijevi, în Braco
Dimitrijevic, Edizione Charta, Milano, 2006, p.46.
5. Cornelia Lauf, în Braco
Dimitrijevic, Edizione Charta, Milano, 2006, p.19.
6. Vezi, de asemenea, Lorand Hegyi,
„Braco Dimitrijevi: un artiste de l'ère post-historique“,
în Passage d'Europe, exhibition catalogue, Musée d'art
moderne de Saint-Étienne/5 Continents Editions, Milano, 2004.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters