OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Péter Esterházy întruneşte întocmai profilul unui autor de care te poţi îndrăgosti fulminant şi iremediabil sau care te poate respinge definitiv – aristocrat maghiar, afirmîndu-se în anii ’80 drept unul dintre cei mai importanţi scriitori unguri, matematician prin profesie şi strălucit prozator prin vocaţie. Anul trecut, autorul a fost prezent la Bucureşti, la Bookfest, unde Editura Curtea veche i-a lansat Harmonia caelestis – o carte de 800 de pagini, iar din interviul apărut atunci în revista Observator cultural am reţinut o afirmaţie cu totul memorabilă, perfect aplicabilă experienţei de lectură propuse de opera esterháziană: „Cititorul este un animal ciudat. Sînt cititori care iubesc în mod special cărţile groase. Le place să se scufunde într-o lume în care să rămînă mult timp“. Lumea ficţională a lui Esterházy, din Harmonia caelestis, se prelungeşte, spre bucuria cititorilor săi, în Ediţie revăzută, carte scrisă la doi ani după apariţia Harmoniei, ca un fel de apendice la aceasta. Imboldul de a scrie acest „jurnal“ de roman l-a primit odată cu descoperirea faptului că tatăl său fusese informator al poliţiei secrete comuniste, dar cartea, datorită formulei inedite, fragmentate şi aceluiaşi stil alert care l-a consacrat pe Esterházy, eliberează cititorul de impresia că parcurge numai nişte glose pe marginea unui alt roman. Conflictul sufletesc ce se naşte la aflarea acestei trădări, încercările de a eluda dimensiunea negativă a personalităţii tatălui, a cărui autoritate fusese principiul coordonator al lumii sale, de a accepta şi a înţelege alegerea acestuia sînt, toate, probleme ale noului roman esterházian.

 

Pentru cei ce ar aştepta de la Ediţie revăzută eventuale încercări de disculpare ori de muşamalizare narativă a unor fapte grave, greu de trecut printre rîndurile biografiei personale a autorului, menţionăm de la bun început că romanul nu se vrea nimic de genul acesta. De altfel, naratorul avertizează încă din primele pagini ale cărţii că jurnalul-roman „nu e o formă de apărare“; e vorba despre o căutare a noului loc în lume, pe care va trebui să şi-l atribuie în urma celor descoperite în dosarele Securităţii despre tatăl său, şi despre stabilirea unei relaţii cu această nouă ipostază. Totuşi, gravitatea situaţiei e copleşitoare, iar sentimentele ce o însoţesc – amestecate: groază, milă, umilinţă, disperare, tristeţe, spaima de a nu-şi pierde ceea ce numeşte „voioşie ontologică“. Enunţurile succinte, dar percutante şi de-o frusteţe care exclude dreptul la replică, eventual la dialog cu cititorul – căci cartea e numai o confesiune, un monolog al durerii –, sînt una dintre mărcile stilului lui Estarházy: „Nu vreau să mi se schimbe «umbletul». Pentru că acum am inima grea, cît un dicţionar Gaffiot“. Rememorînd fraze din Harmonia caelestis, autorul descoperă cu uimire cum ficţiunea se converteşte în realitate, cum stări descrise acolo, dar „inventate“, se transformă, în jurnalul Harmoniei, în trăiri autentice. Sentimentul principal care-l urmăreşte pe cititor, parcurgînd paginile Ediţiei revăzute, este simpatia (în sensul originar al cuvîntului) instantanee, un fel de afecţiune dublată nu de compătimire, ci de solidaritate şi de regăsire în drama Celuilalt – căci armele lui Esterházy sînt imbatabile: sinceritatea debordantă, lipsa oricărei pudibonderii inutile, caracterul nemediat, neliteraturizat în exces al confesiunii. Însingurarea tatălui, meditaţiile asupra sensurilor metafizice ale trădării, asupra lui Iuda ca „sfînt necesar“, glosele pe marginea momentului ’56 şi a repercusiunilor acestuia, comentariile legate de notele informative ale tatălui şi de stările sufleteşti prin care trece naratorul, descoperind rădăcinile tot mai adînci ale trădării paterne, ţin cititorul în suspans pînă la final. Memorabile sînt unele dintre microcapitolele cărţii, care vorbesc despre iremediabila distanţă dintre figura tatălui trădător şi cea a tatălui exemplar, desluşită acum dintre filele dosarelor trădării: plecările intempestive ale tatălui, puse de familie pe seama vreunor treburi urgente la Biroul de traduceri unde lucrează acesta, inexplicabilele plimbări matinale, cufundarea în redactarea unor note informative destinate ochilor securiştilor, pe care, probabil, copiii le-au avut mereu la îndemînă etc. Prezenţa rudelor, a prietenilor în denunţurile mîrşave, precum şi afirmaţiile care îi privesc pe străini, pe aristocraţii maghiari emigraţi la Viena, ca şi pe membrii unor asociaţii caritabile ce acţionau în Ungaria anilor ’60, toate sînt motive pentru un dezgust visceral, menit să anuleze orice sentiment filial.

 

Grilele de lectură a romanului sînt astfel multiple: intertextual pînă-n măduva oaselor, Esterházy scrie o carte în care realitatea brutală (notele informative, copiate sîrguincios de autor) irumpe între limitele ficţiunii (discursul durerii şi al resentimentelor), trimiterile subtile sînt la ele acasă; interpretarea moral-istorică constituie, de asemenea, o cheie de lectură. Problema pe care o pune, în esenţă, Ediţie revăzută vorbeşte despre atitudinea fiinţei în faţa aflării unor adevăruri şocante, ce privesc propria persoană sau familia, de păstrarea verticalităţii şi a unei raportări corecte din punct de vedere moral, care să nu demitizeze însă figura paternă exemplară, dar şi de chestiunea iertării (în sens creştin, din fraternitate): „Nu pot lipi cele două părţi din papa: pe de o parte, îl iubesc, îl respect, îi datorez foarte multe, fără el n-ar fi atîtea în viaţa mea, iar pe de altă parte, e un colaboraţionist fără caracter“. Exerciţiu eliberator, autentic, de restituire a unei memorii (sublimate, în Harmonia) prin prisma lucrurilor „aşa cum au fost“, de purificare morală şi recredibilizare a propriei persoane, în calitate de scriitor, gestul lui Esterházy nu poate stîrni decît simpatia, cum spuneam mai sus, şi admiraţia cititorului faţă de un asemenea act de curaj – ar fi cu atît mai interesant dacă atitudinea lui s-ar dovedi una molipsitoare şi unii dintre cei ce şi-au descoperit (sau îşi cunosc) astfel de vini, care au determinat, într-o măsură mai mare sau mai mică, cursul istoriei, ar transforma totul în literatură – pînă la urmă, între limitele ficţiunii, orice adevăr, cît de crunt, îşi pierde dimensiunea grotescă, devenind artă.

 

 

Esterházy e cunoscut mai ales ca autor al spectaculoasei saga, Harmonia caelestis, ce urmăreşte ascensiunea propriei familii în timpul Imperiului Austro-Ungar şi decăderea acesteia în perioada comunistă, dar şi al romanului Un strop de pornografie maghiară (Humanitas, 2007) – satiră la adresa regimului comunist, care confiscase în 1948 familiei Esterházy toate proprietăţile, deportîndu-i pe membrii acesteia într-un sat oarecare din Ungaria. Proza lui e frustă, dureros de adevărată, căci ochiul naratorului vede microscopic şi descrie hiperbolizat; pe cît de rafinate şi de delicate sînt unele dintre crochiurile din O femeie, pe atît de neîndurător devine condeiul naratorului în altele, iar iubirea şi avatarurile ei – erotismul, sexualitatea (explozivă, estompată, dublată de dezgust, ură, resentimente), iubirea metafizică, agape, tandreţea compasivă, afecţiunea genuină – fac materialul unui corpus de scurte poeme în proză, de citit în ordine, în dezordine sau în... preordine. Multiplele i-postaze ale tatălui din Harmonia caelestis se transformă în O femeie în avataruri ale feminităţii, iar relaţia problematică ce se naşte acolo unde se află în vigoare autoritatea paternă este înlocuită aici de erosul conflictual al tatonărilor erotice şi al nesfîrşitelor şi incitantelor discuţii contradictorii.

 

O femeie (prima ediţie a apărut la Humanitas, în 2002, o a doua, revizuită, la Curtea Veche, în 2008), un roman ce urmează o schemă narativă inedită, amintind de un vechi reţetar sau de o carte de poeme în proză, comunicînd printr-o fină, abia întrevăzută reţea de conexiuni, are întocmai caracteristicile despre care vorbea John Updike în legătură cu proza lui Esterházy: e alertă, subtilă, deocheată; are un ritm extraordinar, farmec electrizant, e vie şi la obiect – întocmai ca femeile despre care este vorba în carte. Fie ele exemplare rare de femme fatale, figuri groteşti de personaje promiscue, pradă abjectului, profiluri opaline de femei etern-intangibile sau simple prezenţe feminine cotidiene, al căror destin e altul decît cel de a provoca teribile cutremure în universul lăuntric masculin, toate femeile lui Esterházy par chipuri imortalizate într-un album dincolo de ale cărui coperte se scrie istoria (erotică) personală a naratorului.

 

Dacă pe femeia-umbrelor gladiolele o descumpănesc şi o transformă în amanta calină, în vreme ce docilitatea îi determină iubitului ei un comportament empatic, femeia-argilărie are ochii gri şi enigmatici şi „îi cîntă trupul, îi murmură, îi cîntăceşte“. Femeia-cuvînt rosteşte mereu, ca pe o formulă magică, numele iubitului; femeia finlandeză, ca un cîmp de luptă, e însăşi întruchiparea elementului... activ, etern-războinică, dar şi desprinsă parcă dintr-un tablou scandinav: „o pictură în ulei, grea, masivă, într-o ramă din secolul al XIX-lea, decorată frumos, trufaşă. Înfăţişa nişte precupeţe de peşte din Norvegia, pe malul mării, într-o piaţă, sufla vîntul şi se revărsa o lumină stranie, ceva care nu-i nici întunecat, nici luminos, nici crepuscular. Întunecat şi luminos şi crepuscular şi sclipitor, întuneric sclipitor, crepuscul luminos, amurg etern. (...) Precupeţele, încălţate cu saboţi, aruncau vesel şi ferm peştii. Pentru mine, toate erau identice cu femeia din Finlanda, (...) fiind în acelaşi timp fecioare şi femei, animale de povară şi zîne ale nordului“. Sumă a tuturor contrariilor, deopotrivă solară şi dionisiacă, plină de mister, dar senină, la fel ca lumina crepusculară, întunecat-luminoasă a nordului, femeia finlandeză nu e ca grecoaica – aceasta „are o înfăţişare de altădată, priveşte dintr-un timp străvechi, arhaic“. Pradă unei veşnice „agitaţii metafizice“, are o rea imagine de sine. Femeia-calendar se joacă cu măsurătorile timpului, iar femeia-moartă-vie îşi supravieţuieşte miraculos propriei descompuneri; femeia-duşman urăşte tenace, democratic pe toată lumea, iar femeia-ca-o-imensă-pereche-de-ochelari instigă la mărunte cruzimi. Femeia-detectiv e mereu curioasă, stă turceşte, cercetează fiecare lucru de parcă l-ar vedea întîia oară. Femei bătrîne, mignone cu chip de actriţă din filmul mut, chelneriţe respingătoare, mame cu instincte amorţite, ecologiste, afaceriste, mirese eterne, încremenite-n proiect – cu toatele ipostaze ale aceleiaşi inepuizabile figuri arhetipale, Eva – „cea vie“, cu infinitele sale metamorfoze. Iar dragostea e picantă ca gulaşul şi are uneori gustul sălciu al supei reci; omleta cu slănină din fiece dimineaţă include promisiunea unei noi aventuri, iar mîncarea de scoici cu orez şi raci vorbeşte despre lumi exotice şi pline de mister; ingredientele din fiecare mîncare au o istorie şi un rol bine determinat în cursul dragostei, în vreme ce buzele iubitei sînt de zmeură parfumată. Inexprimabilul devine astfel la Esterházy magma poemului şi discursul „îndrăgostit“, în termeni barthesieni, e mai viu ca oricînd, demonstrînd că, uneori, cuvintele şi trăirile sînt făcute din acelaşi material inefabil.