OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În 1941, colonelul SS Hans Landa, însărcinat de Hitler cu hăituirea şi stîrpirea evreilor ce se mai ascund în Franţa, soseşte în casa, izolată într-un peisaj montan paradiziac, în care trăiesc fermierul Perrier LaPadite, soţia şi cele două fiice ale sale. Ceea ce pare la început o vizită de curtoazie (cel puţin pentru spectatorii inocenţi, care nu „citesc“ muzica rău prevestitoare) se transformă într-un interogatoriu ce păstrează, pentru un timp, aparenţa de formalitate şi, în cele din urmă, într-o baie de sînge, fiindcă LaPadite îi ascunde sub duşumea pe membrii familiei de evrei Dreyfus. Landa e interpretat de actorul austriac Christoph Waltz (premiat la Cannes), a cărui versatilitate cu accente ludice şi malefice, potenţată şi de fluenţa sa în limbile engleză şi franceză, este fenomenală, iar secvenţa, punctată cu replici şi digresiuni scrise de Tarantino în cele mai bune zile de dialoghist ale sale, este perfect construită şi, ca atare, impresionantă pentru toate categoriile de spectatori. Însă pasionaţii de cinema vor aprecia acest prim capitol din Ticăloşi fără glorie mai ales pentru că autorul citează aici intrarea în scenă a „răului“ (Lee Van Cleef) din filmul-cult Bunul, răul şi urîtul (1966) de Sergio Leone. Iar noua creaţie a cineastului american abundă în astfel de referinţe cinefile sau culturale în sens larg (Golemul, chipul uriaş în flăcări etc.). Din fericire, deşi Tarantino face deseori cu ochiul „iniţiaţilor“, el nu-i pierde din vedere nici pe ceilalţi spectatori.

 

Cea dintîi trimitere este chiar numele peliculei (şi al unuia dintre capitolele sale), care deformează titlul american (The Inglorious Bastards) al filmului de război italian Quel maledetto treno blindato (1978) de Enzo G. Castellari. Este vorba însă nu de un remake, cum se practică tot mai des la Hollywood şi nu numai, ci de un omagiu adus de autor unuia dintre genurile cinematografice care l-au influenţat. Altfel, filmul lui Tarantino nu are prea multe în comun (nici măcar trenul blindat amintit în titlul original) cu cel al lui Castellari. Ce-i drept, există în ambele un grup de soldaţi americani „ticăloşi“ (aici sînt voluntari evrei, acolo erau dezertori multietnici), care desfăşoară operaţiuni de comando în Franţa nazistă a anului 1944, însă similitudinile se cam opresc aici. Eroii lui Castellari se sacrificau voioşi, confidenţi în puterea lor de a cîrpi cu gumă de mestecat o gaură de glonţ din rezervorul unei motociclete în plină cursă sau de a stopa cu un banal creion mecanismul de autodistrugere al unui tren. În schimb, eroii lui Tarantino mor prosteşte, de pildă, împuşcaţi pe la spate într-o crîşmă de ţară, precum ucigaşul de ofiţeri ai Gestapo-ului Hugo Stiglitz, de la care spectatorii aşteptau cu siguranţă fapte mult mai măreţe. De fapt, una dintre regulile autorului poate fi enunţată astfel: oricine poate muri oricînd şi oricum (amintiţi-vă de Vincent Vega!). Ticăloşi fără glorie are la fel de multe lucruri în comun cu un alt film clasic de război, Duzina de ticăloşi (1967) de Robert Aldrich, în care maiorul american Reisman (Lee Marvin) transformă 12 prizonieri condamnaţi la moarte sau la ani grei de puşcărie ori muncă silnică într-o trupă de comando invincibilă, specializată în ucis nazişti.