OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In anul 1911, cavalerul Richard Freiherr von und zu Eisenstein purcede la o calatorie in cinci tari aflate in sud-estul monarhiei austro-ungare – era „cea de-a sasea calatorie in jurul lumii“ pe care o intreprindea, dupa cum noteaza el insusi in cuvintul de incheiere la insemnarile sale de calatorie*. Calatoria i-a purtat pasii prin Romania, Constantinopol, Asia Mica, Bulgaria si Serbia. Mai inainte el vazuse deja India, China si Japonia, „Tripolitania“ (nord-vestul Libiei) si Tunisia, Siam-ul, Java, Guineea si Australia, toate statele Americii de Sud, ca si Insulele Canare si Spania. Insemnarile sale de calatorie isi propun sa stimuleze „fractiunea instarita si inteligenta“ dintre concetatenii sai sa-i urmeze exemplul, pentru „a face cunostinta cu natura tarii, cu evolutia, psihicul, modul de viata si asezamintele respectivelor popoare, pentru ca astfel, pe de o parte, sa-si largeasca considerabil perspectiva si sa valorifice aceasta noua intelegere dobindita in politica interna, si, pe de alta parte, sa imbogateasca stiinta sau sa sustina comertul nostru international si prin aceasta sa ridice bunastarea populatiei“ (p. 1).

Aceasta dorinta luminista a cavalerului von und zu Eisenstein urmarea asadar sa ajunga la o examinare lipsita de prejudecati si obiectiva a moravurilor si a obiceiurilor din celelalte tari, pentru ca „starea de lucruri constatata si experientele facute“ sa fie apoi puse in practica in stiinta, politica si economia din propria tara. In acest sens el si-a pregatit temeinic calatoriile, a studiat sursele cele mai importante despre istoria, cultura si economia tarilor vizitate si, in plus, a cautat sa-si insuseasca limbile popoarelor respective. In particular, pentru aceasta a sasea calatorie el a invatat limba turca; in ceea ce priveste romana, cavalerul spera sa se descurce cu italiana, pe care o cunostea bine, iar pentru intelegerea limbilor bulgara si sirbeasca intentiona sa se serveasca de cunostintele sale de limba ceha. Totusi considera ca este important sa memoreze cu grija cele mai uzuale expresii din aceste limbi.

Cavalerul Richard Freiherr von und zu Eisenstein paraseste Viena la bordul unui vapor cu aburi, viziteaza Turnu-Severin, se abate cu trenul pina la Craiova, prin care se preumbla nu fara oarecare satisfactie, si coboara mai departe pe Dunare pina la Giurgiu. Dupa ce isi face si aici „observatiile“ de rigoare, calatoreste comod cu trenul pina la Bucuresti, unde soseste in seara zilei de 10 aprilie 1911, pe o vreme ploioasa, amestecata cu ninsoare, asa cum reiese din tabelul cu observatii meteorologice anexat lucrarii. Cavalerul si-a intregit de asemenea raportul de calatorie cu o seama de ilustratii de o considerabila valoare documentara. Astfel, prima imagine a fotografului amator infatiseaza o trasura, pentru care nu gaseste decit cuvinte de lauda atit pentru aspectul ei, cit si pentru comoditatea si rapiditatea sa. Si „strazile largi, bine pavate sau asfaltate, cu cladirile lor aspectuoase, in centru mari ca niste palate, ca si frumoasele vitrine colorate de pe arterele principale si iluminatul cu gaz sau electric“ ii plac calatorului; dar mai ales il impresioneaza „curatenia ce domneste pretutindeni, care confera Capitalei romanesti un caracter placut si prietenos“ (p. 36).

In schita istorica a orasului, ce precede „observatiile si experientele sale din Bucuresti“, domina imaginea unei progresive imbunatatiri a situatiei politice, economice si urbanistice a Capitalei in secolul al XIX-lea, ce culmineaza cu realizarile din timpul domniei lui Carol I. Orasul de la inceputul secolului trecut era marcat de opresiune si de limitarea autonomiei romanesti in epoca fanariota. Si dupa 1822, sub Grigore Ghica, Bucurestii erau „un oras saracacios, alcatuit cel mai adesea doar din colibe construite din impletituri de nuiele si din lut si extrem de nesanatos“, ai carui locuitori constau „din boieri instariti si proprietari de latifundii, care vorbeau in principal greceste si frantuzeste, din mestesugari sasi veniti din Transilvania si din autohtoni valahi si moldoveni, in mare parte aserviti, singurii care vorbeau romaneste“ (p. 38). Abia sub domnitorul sGheorghet Bibescu au cunoscut Bucurestii o prima perioada de inflorire; atunci mlastinile au fost secate si a fost amenajat splendidul parc Cismigiu, ca un plamin proaspat in centrul orasului. In urma unui incendiu pustiitor, succesorul acestuia, Barbu Stirbei, a dispus amenajarea unor strazi largi, iar Principele Cuza – sub care Moldova s-a unit cu Tara Romaneasca – si-a cistigat merite deosebite prin ridicarea Universitatii. „Dar un avint cu adevarat maret si admirabil a luat orasul abia dupa instalarea la conducere a Principelui, acum Rege, Carol I. Toate constructiile de frunte si toate cladirile oficiale [...] au luat fiinta in timpul domniei sale si astfel Bucurestii au devenit acum o metropola frumoasa, prietenoasa si demna de a fi vizitata“ (p. 39).

Remarcabila este intinderea extraordinara a orasului, scrie cavalerul von und zu Eisenstein; astfel, in Bucuresti reveneau atunci 130 m2 pe cap de locuitor, in timp ce in Paris erau numai 35 m2, iar in Viena doar 36. Calatorul evidentiaza si numarul semnificativ al institutiilor de binefacere din oras, dintre care 11 erau numai spitale.
Prilej de critica retinuta ii ofera insa autorului lipsa institutiilor de invatamint. Deja in capitolul Privire de ansamblu asupra Regatului Romaniei el apreciaza introducerea invatamintului primar obligatoriu, insa totodata observa ca doar 30% din populatie stia sa scrie si sa citeasca. De asemenea, el propune largirea unor strazi, printre care Calea Victoriei (Victoriastraße). In acest context, von Eisenstein infatiseaza „Corso-ul extraordinar de insufletit si foarte interesant“ (Calea Victoriei) si Soseaua Kiseleff (Chaussee Kisselew), mentioneaza „luxul enorm al toaletelor“ doamnelor, dar remarca totusi, ca om umblat prin lume, ca acest lux nu il egaleaza pe cel constatat „in aceasta privinta in orasele spaniole si la Buenos Aires“ (p. 41).

Descrierea Palatului Regal si a interiorului acestuia se bazeaza pe ceea ce a vazut cu propriii ochi – comenteaza nu fara oarecare mindrie calatorul –, intrucit in seara zilei de 13 aprilie 1911, Richard Freiherr von und zu Eisenstein a fost primit in audienta timp de o ora de regele Carol. Cu acest prilej el subliniaza mai ales tavanul casei scarii din cladirea principala, zugravit de pictorul vienez Veith, insa si regele Carol I i-a lasat o impresie foarte placuta.
De partea oficioasa a calatoriei tin si remarcile despre reprezentanta diplomatica a Monarhiei bicefale in capitala Romaniei. Ilustratia cu impozanta rezidenta austro-ungara trebuie sa-i sugereze probabil cititorului o prezenta puternica a acestui stat in Romania, chiar daca la vremea vizitei cavalerului von Eisenstein diplomatii sai se aflau in strainatate. Cu toate acestea, se gaseste un reprezentant al diplomatilor din propria tara care sa-l invite pe ilustrul calator „la cina in cel mai bun restaurant din Bucuresti, cel de la hotelul Capsa“ (p. 44). Din cei circa 300000 de locuitori, citi numara Bucurestiul la pragul dintre secole, 36000 (circa 12%) proveneau din Austro-Ungaria, remarca in alta parte autorul.

Acestia erau in majoritate unguri si apartineau „paturii sarace“, erau asadar indeosebi vizitii sau servitori. Din rindul „clasei instarite si inteligente“ din Bucuresti faceau parte doar putini austrieci si unguri. „Acum insa aceasta situatie s-a imbunatatit, din fericire“ – adauga cavalerul cu fin simt al optimismului diplomatic, avind in vedere starea de lucruri constatata in „ultimii 6-8 ani“ – „si acum austriecii si ungurii sint deja actionari la intreprinderi industriale si la banci comerciale, pe care le conduc foarte bine si prin aceasta si-au creat un prestigiu si un statut superior“ (p. 51). Fie permis sa amintim aici ca amplul jurnal de calatorie se doreste a fi – dupa cum precizeaza subtitlul – o „descriere insotita de lamuriri“, nu insa doar pentru a stimula calatoriile, ci si „initiativele“ (sau, cum am spune astazi, investitiile). Or, aici autorul constata un – ceea ce el considera – vadit deficit politic si economic.

Dar sa revenim la turismul cultural. In ce priveste muzeele, Bucurestii sint „relativ bine“ reprezentati (p. 44); von Eisenstein inregistreaza peste o suta de lacasuri de rugaciune greco-orientale, doua biserici catolice, una evanghelica si una reformata, ca si cinci sinagogi. De la „catedrala greco-orientala“ (Mitropolia) se deschide „o splendida panorama a orasului“ (p. 47), chiar daca Mitropolia, ca de altfel toate bisericile ortodoxe, nu se numara printre preferintele sale, si anume fiindca este dezamagit de absenta in interiorul lor a statuilor. Altfel observator obiectiv, cavalerul nu se poate dezbara total de prejudecati atunci cind scrie: „In ce priveste corectitudinea arhitectonica, cea mai reusita constructie monumentala religioasa este Catedrala Sf. Iosif sreprodusa si intr-o ilustratiet.

Ea a fost realizata dupa schitele arhitectului de domuri din Viena Schmidt. Interiorul acestei biserici episcopale este cu adevarat plin de maiestate si are un efect inaltator“ (p. 48). Dintre monumente el il mentioneaza doar pe cel al lui sIon C.t Bratianu, care „s-a implicat in alegerea unanima a printului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen si apoi a pledat in mod remarcabil pentru aderarea Romaniei la Tripla Alianta si prin aceasta a contribuit la eliberarea tarii de sub influenta Rusiei“ (p. 48). Mai departe, el regreta faptul ca in Bucuresti exista prea putine gradini publice, insa consacra o mentiune aparte Cismigiului, ale carui intindere si amenajare sint cu atit mai demne de admiratie „cu cit mai inainte se gasea acolo un smirc urit mirositor“ (p. 50). Si, in fine, von und zu Eisenstein ajunge la descrierea „tipurilor“ reprezentative pentru tabloul strazii. Printre ei se numara „numerosii negustori intermediari, care cutreiera orasul impovarati de doua cosuri“ soltenii cu cobilite, n. trad.t, baietii cu ziare si „tiganii si tigancile, care pot fi intilniti foarte frecvent pe strada, datorita numarului lor mare de la periferia Bucurestiului“ (p. 51). Toti acestia isi ofera neincetat marfurile, ceea ce produce o larma pe strada „cum se intilneste in orasele italiene si mai cu seama in Napoli, dar care deseori ii atinge extrem de neplacut pe unii straini“ (p. 51).

Insa Richard Freiherr von und zu Eisenstein n-ar fi vizitat cu adevarat Bucurestiul daca la 17 aprilie 1911 n-ar fi facut si o excursie de o zi la Sinaia. Aici el lauda imprejurimile atragatoare ale palatului Peles – observatiile sale meteorologice arata ca vremea innorata de pina atunci se limpezise –, si se dovedeste a fi un globetrotter din capitala monarhiei habsburgice, intrucit nu uita sa mentioneze ca resedinta de vara a regelui roman a fost ridicata de arhitectul vienez Doderer. Iar la intoarcerea cu trenul spre Bucuresti consemneaza atent bogatele surse de petrol de linga Ploiesti.
Dupa zece zile de sejur in Bucuresti, calatorul in jurul lumii Richard Freiherr von und zu Eisenstein isi rezuma astfel impresiile: „Mai inainte de a parasi capitala Romaniei trebuie sa recunosc ca am fost foarte multumit de oras si de viata de aici si ca sfatuiesc staruitor persoanele de conditie instarita sa viziteze acest frumos oras, sa zaboveasca aici vreme mai indelungata si de aici sa faca excursiuni in imprejurimile pitoresti ale versantului sudic al Alpilor transilvaneni“ (p. 55).

Viena

Traducere de
Madalina Diaconu
––––––––
* Richard Freiherr von und zu Eisenstein, Reise nach Konstantinopel, Kleinasien, Rumänien, Bulgarien und Serbien. Beschreibung mit Erörterungen, um zu Reisen und Unternehmungen anzuregen (cu 458 ilustratii, 5 harti ale tarilor vizitate, 7 tabele cu observatii meteorologice si o harta de calatorie), Kommissionsverlag von Karl Gerolds Sohn, Viena 1912.
(Textul face parte din proiectul Europäische Ränder. Eine kulturhistorische Touristik zwischen Bukarest und Wien, elaborat cu sprijinul lui Stadtplanung Wien. Referat Wissenschafts-und Forschungsförderung.)