OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inainte de text nu exista nimic. Nici un fel de istorie. Viata din afara textului n-are nici o zbircitura: alba si neteda ca o foaie de hirtie, asteapta scriitura care o va insufleti. Si o va innegri. innegri, spui?...
„E invitat pe masa-casa doar sa scrie intr-un sat din Mali. Ca si cum ar avea nevoie sa mearga pina acolo ca sa scrie. Sa i se aduca aici o masa, un scaun, un creion si hirtie.“ Totul e spus inca de la inceput. Lovind clapele ordinatorului, autorul isi anunta culoarea. Africa e mai mult un pretext si mai putin un subiect pentru acest descendent al lui Raymond Roussel, corcit cu Rimbaud.

Cuvintele ii sint de-ajuns lui Eric Chevillard, caruia ii place sa fie in camera sa, pe scaun, la masa de lucru, in limba franceza. N-are nevoie sa se duca in Africa cu adevarat, acolo unde Rimbaud a incetat cu totul sa mai scrie. De altfel, o prima tentativa esueaza. Bagajele pleaca fara el. in avion, inainte de decolare, il enerveaza – prin prea multa solicitudine – pe un frumos si sumbru negru asezat alaturi de el. Se trezeste la spital, cu nasul chiselita. Si daca, de fapt, n-avea nici un chef sa se duca in Africa? Ci doar s-o viseze. S-o traiasca in mintea lui. in scris.

Nu, nu e un scriitor ca toti ceilalti. Chevillard al nostru. Nu povesteste, asterne pe hirtie fragmente de povestire ca sa creeze o ambianta in care cititorul sa nu aiba timp sa se tolaneasca, sa uite de el: totul se schimba tot timpul, ca intr-un caleidoscop. Cuvintul „roman“ de pe coperta e destinat sa-l linisteasca pe cititorul care nu mai accepta sa citeasca altceva decit romane. Nu s-ar putea spune ca e chiar o minciuna, e numai o promisiune. Autorul se straduieste sa ne dea sugestii pentru un eventual roman exotic, care s-ar petrece in Africa, dar intr-o Africa speciala, o Africa de hirtie, ce mai tura-vura!... Acumuleaza note, descriptii, cam la intimplare, stringe material. Materie pentru o povestire pe care n-o duce pina la capat, parantezele, variantele, retururile si salturile de la una la alta il impiedica. Cu un singur cuvint: o ia razna.

Doar cuvintul conteaza. Nimic altceva. Ca si in poezie, unde digresiunea, ba chiar si divagatia nu sint numai promise, ci si solicitate, pentru ca sint necesare. E insusi principiul metaforei. „Cuvintul e pentru el suficient. Cuvintul Africa e acum al lui. Are dreptul sa-l foloseasca. De ce sa se jeneze?“ Asa ca, pina la urma, pleaca. Caci Africa are nevoie de aceasta Fata Palida, care se inroseste vazind cu ochii sub soarele african, intr-atit incit nu putea sa scape fara o porecla: Ureche Rosie (e si titlul cartii aparute la Minuit, in 2005). Pleaca inarmat cu micul sau carnet in moleschina, precum toti marii voiajori. „A parasit Franta, tara lui mica si bogata, fiica mai virstnica a Bisericii Catolice, cu picioarele ei mari si brinzoase...“
Daca am vrea sa caracterizam cu un singur cuvint textele sale, ar trebui sa vorbim de suprarealism, de desen animat. Delirul e prezent, amenintator, dar e tinut la distanta prin precizia desenului. Precizie si umor in slujba divagatiei.

Si personajele? Avem mai degraba de-a face cu animale africane clasice: girafa, care are virtuti comice, elefantul si, mai ales, hipopotamul. Ultimul e emblematic. Daca e sa-l credem pe autor – „Mali inseamna hipopotam in limba bambara“. Pe urma, e Toka, un baiat tinar de saisprezece ani, care ar trebui sa-l conduca pe poteci mai putin frecventate, acolo jos, catre fluviu, unde ar urma sa intilneasca aceste animale fabuloase. Vai insa, fara succes! Dezamagit, autorul nu-si pierde umorul care-i serveste uneori de busola: asa ca-l vedem pe Toka citind o veche enciclopedie ca sa afle cit mai multe despre hipopotamii care se incapatineaza sa ramina invizibili.
Si femeile? Femeile „unduioase“ ale Africii nu se ivesc decit timid in text, de parca n-ar indrazni sa-l tulbure pe narator. Acesta, precaut, isi ia nevasta cu el. Si totusi... „Ureche Rosie apara cu ardoare cauza femeii africane si i se scurg ochii dupa fesele lor inalte...“
in timpul noptii, Ureche Rosie se simte negru si frumos, ca toti ceilalti. Din pacate, nimeni nu-l vede. Se hotaraste atunci sa se intoarca pe paminturile natale. in Normandia? Se intoarce, cu o alura de african, si se precipita in gradinile zoologice sa admire hipopotamii. Degetele sale bat darabana pe mese si pe toate obiectele mai mult sau mai putin sonore. Cind intilneste un negru pe strada, nu se poate abtine sa nu-i adreseze un zimbet complice. Ba chiar i se intimpla sa fredoneze imnul national malinez.

Cartea insa se apropie inexorabil de sfirsit: „Si-a golit sacul. Nu mai are nimic de spus [...]. E incoltit. Iata-l acum ca povesteste amintirile altora“. Impostura? Nicidecum. E un mod de-a se bucura de dreptul la memorie. Caci a lui lasa de dorit... Se intreaba: oare intr-adevar a pus piciorul in Africa?
Daca cineva – venit cine stie de unde, din Cosmos sau din trecut – ne-ar fi pus intrebarea: in zilele noastre, mai exista oare vreun cavaler neinfricat, care galopeaza aplecat peste ordinatorul sau, fara sa-i pese de privirile publicului, dispretuind succesul si mediatizarea, in cautarea a nu-stiu-ce care face ca literatura sa fie uneori arta si nu simplu artizanat? Am putea arata spre Eric Chevillard. El si alti citiva ca el intretin iluzia ca istoria literaturii inca n-a luat sfirsit.