OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nicolae BREBAN
Jiquidi
Prefata de Alex. Stefanescu
Grupul Editorial ART, Colectia „Fictiune si artilerie“, Bucuresti, 2007, 520 p

Desi apreciat (din inertie? din politete?) ca unul dintre romanele de virf ale anului trecut, Jiquidi – ultima parte a tetralogiei lui Nicolae Breban, Ziua si noaptea – este deocamdata foarte putin comentat. De ce, in prezent, aparitia unei noi carti a lui Breban nu mai stirneste rumoare, nu-i mai impresioneaza pe cronicarii literari? Daca l-am intreba pe Alex. Stefanescu (prefatatorul lui Jiquidi), acesta ne-ar raspunde, probabil: pentru ca fiecare roman brebanian e „un alcool literar tare“, pentru care nu mai avem, din pacate, degustatori pe masura...

O explicatie asemanatoare ne-ar oferi si Gabriel Dimisianu; de fapt, ne-a oferit-o deja intr-un articol ceva mai vechi din Romania literara (nr. 33/2005): „Noii critici de intimpinare nu fac fata, pur si simplu, productivitatii brebaniene covirsitoare, suprafiresti, ca sa nu-i spun dracesti“. Neatenti, grabiti, superficiali, cu insuficiente lecturi din literatura romana postbelica (aceste calificative se citesc printre rinduri, in articolul amintit...), noii cronicari, „coplesiti“, au ales „tacerea, o capitulare s…t in fata cantitatii“. Reformulind brutal: tinerii nu-l pretuiesc pe Breban pentru ca nu l-au citit; si nu l-au citit pentru ca nu sint obisnuiti, spre deosebire de predecesorii lor, sa citeasca romane de cinci-sase sute de pagini. Asa sa fie oare?! Ar fi meschin... Nu, domnule Dimisianu, nu cantitatea pur si simplu descurajeaza, ci cantitatea de material steril! Si nu prolificitatea in sine e semnul unui mare talent literar.

Nu e totuna prolificitatea unui Balzac sau a unui Sadoveanu cu prolificitatea unui Breban (trecind peste faptul ca acesta din urma le este mult-mult inferior primilor, inclusiv in privinta cantitatii...). La Balzac, fiecare carte (chiar si atunci cind nu atinge nivelul capodoperei) e o piesa noua intr-un puzzle, adauga ceva cartilor anterioare; idei, personaje, obsesii (tematice, caracterologice, stilistice etc.) trec dintr-un volum in altul, dar nu in mod redundant, nuanteaza infinitele detalii ale unui tablou, nu ingroasa caricatural doua-trei linii! Dupa Bunavestire (1977), Nicolae Breban nu a facut decit sa se repete, sa se autopastiseze. Nici Don Juan, nici Drumul la zid, nici Pinda si seductie, nici uriasele constructii romanesti postrevolutionare – trilogia Amfitrion si tetralogia Ziua si noaptea – nu adauga nimic esential la ceea ce autorul a avut de spus pina in momentul pe care l-am numit, ci, mai mult, paraziteaza primejdios volumele din perioada in care autorul a avut cu adevarat forta. Primejdios, deoarece insuccesul cartilor publicate de Nicolae Breban de vreo... treizeci de ani incoace ar putea sa se rasfringa, nedrept, asupra unor titluri realmente valoroase: in absenta stapinilor, Animale bolnave, ingerul de gips, Bunavestire.

Romanul lui Nicolae Breban, mod de intrebuintare
in ipoteza ca Nicolae Breban va mai publica vreun roman, am putea spune de pe acum ce va contine. Va fi o constructie masiva, asamblata din glose incilcite la Dostoievski, Nietzsche si Thomas Mann, constructie ce va adaposti nesfirsite si dezlinate dialoguri (sau mai degraba monologuri) pe teme ca: disolutia lumii moderne, relatia dintre stapin si sclav, dintre caracterele puternice si caracterele slabe, vointa de putere ca principal motor al existentei umane, psihologia ratatului in contrast cu aceea a invingatorului, relatia maestru-discipol, genialitatea, seductia, mecanismele obscure care il ghideaza pe individ spre crima sau spre sinucidere, gilceava spiritului superior cu mediocritatea lumii, sfidarea cuminteniei „burgheze“ prin viciu ori prin asceza, revelatia si profetia, spovedania „din subterana“. Discursul va fi, pe rind, triumfalist, patetic, deziluzionat, profetic, fatalist, persuasiv, imprecativ, violent, lesinat. Personajele vor intra in tipare bine definite, frizind rigiditatea „caracterelor“ clasice, si se vor grupa, cuminti, in cupluri, acele cupluri brebaniene ce ne sint atit de familiare: maestrul (demonic sau nu) si discipolul (supus ori revoltat), femeia cirpa si barbatul zeu, povestitorul seducator si ascultatorul sedus, moralul si amoralul, ingerul si demonul.

Autorul va opta pentru o epica minimala, de rezumat intr-o fraza ceva mai lunga. Prim-planul il vor ocupa „dezbaterile de idei“. Prin „dezbatere“ intelegindu-se aici enuntarea obscura si bombastica a acelorasi si acelorasi idei, nicidecum problematizare, polifonie, argumentatie seducatoare, sprijinita eventual pe situatii romanesti precise. Cind vor face „confesiuni“, personajele se vor feri de concret ca necuratul de tamiie (si oare nu procedeaza intocmai chiar Nicolae Breban in volumele sale de memorii intitulate Sensul vietii?), nu vor povesti mai nimic, ci se vor lansa „elegant“ in generalitati, in „teorii“ fara mare legatura cu contextul istoric dat si, in fond, fara mare legatura cu biografia lor (atit cit le-a permis autorul sa aiba o biografie). Dialogurile vor suna straniu, asa cum numai la Breban (sau intr-un roman neizbutit) ar putea sa sune; nimeni, in realitate ca si in literatura de calitate, nu se exprima atit de nefiresc, adica atit de oficial, atit de „lemnos“. Una dintre putinele marci ale oralitatii pe care eroii brebanieni si le pot permite este nervosul, istericul „Ha, ha“ – cu varianta „He, he“.

Asa sa arate „romanul intelectual“?!
Asa arata, invariabil, romanul lui Nicolae Breban. Cel de dupa Bunavestire. Daca scrii despre Jiquidi spui, inevitabil, cam aceleasi lucruri pe care le-ai spune in caz ca ai scrie, de pilda, despre Puterea nevazuta (al treilea volum din ciclul Ziua si noaptea) sau despre, sa zicem, Demoni marunti (primul volum din trilogia Amfitrion)... Cine reuseste sa citeasca (nu mai conteaza cu cite eforturi) in intregime tetralogia brebaniana (circa doua mii de pagini) are toate motivele sa se simta tras pe sfoara. Cele patru romane ar fi incaput foarte bine intr-unul singur – si nu de cinci sute de pagini, ci de maximum doua sute cincizeci. Se intimpla aici o bizarerie fara precedent, cred, in literatura universala: in Jiquidi sint repovestite/reconstituite intimplari pe care le cunoastem din Puterea nevazuta, in Puterea nevazuta se reiau faptele, situatiile scl. din Vointa de putere, in Vointa de putere ne intoarcem la evenimentele din Ziua si noaptea (romanul care da numele intregului ciclu). Ca ideile se repeta n-ar fi nimic... Dar sa se repete chiar si evenimentele, cu minime adaugiri (si cu citeva personaje pierdute pe drum) de la un volum la altul?! Sa fie vorba de experiment prozastic (ce-i drept, nu tocmai izbutit) sau, pur si simplu, de amnezie?

Fuga de concret
Sint semne ca nici ultima ipoteza n-ar fi de ignorat. Probabil ca autorul scrie impetuos, spontan, fara un plan de constructie. Altfel ar fi mai atent la detalii. De pilda, la pagina 113 (in romanul Jiquidi), un personaj, Marzea, e descris ca „blond, pe jumatate chel“, pentru ca nu mai departe de pagina 130 acelasi individ sa apara in cadru „elegant si corpolent, cu parul negru ce ascundea prost o chelie avansata“. Si, pentru ca veni vorba, Breban nu prea exceleaza in arta portretului (ca sa ne exprimam eufemistic): in cartile sale oamenii sint descrisi conventional si, nu de putine ori, cu neglijente – doar aparent minore – precum aceea deja indicata; chipul, infatisarea (sterse, cu totul si cu totul inexpresive, chiar si atunci cind nu avem a face cu personaje de duzina) sint schitate arbitrar, nu isi gasesc corespondente in gesturi, in atitudini, in decizii, in biografia personajului.

De aceea, oamenii din literatura lui Breban sint fiinte fara chip si fara trup, pe care le uitam de indata ce am inchis cartea. Fapt de neinteles, intrucit autorul, care se revendica de la modele precum Dostoievski, Balzac, Thomas Mann, este un aprig pledant in favoarea romanului realist bazat pe studiul minutios si nuantat al caracterelor: „nu credem ca romanul, ceea ce numit astfel isi schimba aproape mereu si viu, proteic, dupa fiinta sa, tiparul, da… nu credem ca romanul poate parasi eroul, personajul sau caracterul, deoarece lumea are nevoie de «exemple», de «norme» – numite azi valoare! – si ce norma poate fi mai credibila, mai «dramatica» decit un om aflat intr-o criza majora (...)“ – noteaza autorul lui Jiquidi intr-un aparté eseistic. Dar tocmai pe omul „aflat intr-o criza majora“ nu-l vede acest romancier, inapt de a sesiza particularul, concretul; naratorii/personajele lui Breban peroreaza mereu despre o criza abstracta, fascinati de propriul lor discurs.

in Jiquidi i se intimpla romancierului ceva foarte grav: uita ca un personaj feminin (si inca important in economia romanului!), Nadia Martinetti, are cam saptezeci-optzeci de ani si o lasa sa se comporte ca o doamna inca tinara, cocheta si plina de temperament. Daca pe la sfirsitul anilor ’40, Nadia (logodnica lui Jiquidi si apoi sotia profesorului Martinetti) e studenta, ce virsta ar putea avea in anii 2000 (in decorul carora se petrece actiunea romanului)?! Atunci, de ce e caracterizata ca o „tinara femeie“ (p. 54), „cu pieptul plin, bombat, picioarele bine formate, gitul subtire, urechile mici, fata lata, armonioasa, gura un pic cam mare, cu buze groase, rosii, «vesnic ironice», ochii albastri, mari, fruntea bombata si ea, parul taiat scurt, saten inchis“ (p.47)?! Asta e infatisarea unei octogenare?!

Curtata de printul Callimachi, Nadia se rasfata si cocheteaza: „Cu dumneata ma simt, nu stiu cum, asa, in voie. Stii, nu ma simt obligata sa fac toate acele fite, gesturi, mofturi si dragalasenii pe care le asteapta un... mascul, sa zicem, de la femela pe care vrea s-o impresioneze“(p.48). isi mai pune oare o octogenara, oricit de extravaganta (dar Nadia nu pare proiectata de autor ca o persoana extravaganta, dimpotriva), problema seductiei erotice, si inca in asemenea termeni?! (Trebuie precizat: Jiquidi nu este, in intentie cel putin, un roman comic...). Personajele lui Nicolae Breban nu sint doar fade, ci si, iata, neverosimile.
Uimitoare este si analiza precara a interioritatii eroilor, in directa legatura cu utilizarea unor tehnici discursive rudimentare. Pentru a ilustra o stare de spirit sau pentru a transcrie gindurile personajului, autorul apeleaza la discursul direct, introdus in naratiune, invariabil, in felul urmator: X gindi ca… – „Sa fiu eu, oare, pina la urma, gindi stupefiat Amedeu, autorul fugii ei, a disparitiei, a urii ei?“. Breban nu are acces la subconstientul personajelor sale.

Romancierul, „creatorul de destine“
Cine a citit macar un volum din tetralogia Ziua si noaptea stie deja ce se „intimpla“ in Jiquidi: ne gasim in anii 2000, la Cluj, intr-un cerc de universitari, gazetari, oameni politici, studenti anarhisti etc., lume mica, inchisa, unde au loc niste drame cu explicatie abisala. Magnatul financiar, amoralul Marzea, supranumit „creatorul de destine“, ii impinge pe unii si pe altii spre sinucidere sau spre ratare. Tinarul medicinist Gratian Porumb, universitarul de viitor Amedeu Dumitrascu, onestul Mariutan, chiar si preotul unitarian cu viata de ascet Aristide Bizoniu (cele mai bizare nume de personaje le gasim in romanele lui Breban...) ii cad in plasa, fascinati de forta sa malefica. Grotescul Marzea nu este insa prea convingator ca personaj demonic. Din nefericire, neconvingator e insusi asocialul, excentricul Jiquidi, un batrin „genial“, a carui ocupatie este, ca si in cazul lui Marzea, aceea de a studia oamenii, caracterele si, la nevoie, de a influenta, de a manipula, erijat in „maestru“. Jiquidi s-a retras in anonimat in anii ’50, refuzind cu superbie o frumoasa cariera universitara, pentru a nu pactiza cu diavolul comunist.

El tine ample discursuri adresate siesi (pe care le inregistreaza cu reportofonul, oferind „discipolilor“ casetele) despre „pervertitul“ secol XX, esecul ideologiilor, relatia dintre calau si victima si multe altele – teme „clasice“ ale prozei lui Breban. Pe aceleasi teme „discuta“ si celelalte personaje, inclusiv stafia misteriosului evreu Hergot/Herrlich care il viziteaza pe printul Callimachi. Vocile se amesteca, devin greu de distins, uneori ai impresia ca Jiquidi, Marzea, Dumitrascu, printul Callimachi vorbesc cu acelasi glas, debiteaza aceleasi „teorii“. Teorii adolescentine (generalitati gaunoase), inspirate din Nietzsche si din Dostoievski, intelesi simplificator, distorsionat. Citim la tot pasul in Jiquidi (si nu doar aici) panseuri de genul: „sinuciderea este nu rareori o forma a razbunarii“, „fiinta se opune nefiintei, viata se opune mortii, desi, ha, ha, o contine“.

Neavind deloc priza la concret, romanul lui Nicolae Breban nu are, implicit, priza la istorie si nu sesizeaza detaliul psihologic. Despre lumea in care peroreaza personajele din Jiquidi nu s-ar putea spune aproape nimic, e o lume atemporala si aspatiala. Autorul nu e atent la decoruri, la fundal, asa cum nu e atent la oameni; nu prinde nimic din atmosfera anilor 2000, dupa cum in romanele mai vechi nu prindea aproape nimic, fie si esopic, din atmosfera anilor ’70-’80. Studentul anarhist Dan Andrei e un nihilist tipic pentru secolul al XIX-lea, iar alte personaje iti dau impresia ca nu traiesc la inceputul mileniului trei, ci in anii ’30-’40 ai secolului trecut. Cine va citi, peste un veac, romanul Jiquidi nu va intelege nimic despre epoca noastra...
inchis ermetic in sine, Nicolae Breban asculta, netulburat, zvonul propriilor idei. Sa nu-l tulburam pe maestru!