Autor: 
Categoria: 
L-am cunoscut relativ tîrziu pe B. Elvin. Cred
că în a doua jumătate a anilor ’90, în Israel. Un domn elegant, foarte
politicos; îmi amintea de profesorul meu de latină din liceu. Într-o lume care
de-abia ieșise din proletcultism, domnul Elvin era întotdeauna îmbrăcat într-un
costum impecabil; cravatele sale de culoare închisă contrastau cu cămașa de un
alb strălucitor. Domnul Elvin prefera culorile deschise.
Cînd, după 2002, am început să vin în
(sporadice) vizite în România, îl întîlneam de cîte ori ajungeam la București.
Ne vedeam cîte o oră-două, schimbam idei pe teme de teatru și de literatură,
discuțiile rămînînd întotdeauna formale și reținute. Îmi trimitea cîte un
exemplar din Lettre Internationale la apariția sa, iar în 2003 mi-a solicitat,
spre marea mea surpriză, un articol despre Ernst Jünger. În urmă cu patru ani,
a venit la un colocviu Sebastian la Ierusalim și, în decursul zilelor petrecute
pe Muntele Scopus, ne-am mai apropiat puțin. Cînd am fost la București în 2009,
l-am vizitat în apartamentul de pe strada Masaryk și în decursul acestei
întîlniri mi-am luat inima-n dinți și l-am întrebat dacă a ținut vreodată un
jurnal. Și-a aplecat puțin capul, s-a uitat pieziș la mine, a zîmbit și a
răspuns scurt: „nu“. L-am întrebat dacă, în afară de cărțile publicate deja,
plănuiește să publice una care să conțină amintiri, note personale, o
autobiografie literară poate. Răspunsul a fost de data aceasta mai puțin
categoric. Înainte de a pleca, l-am întrebat dacă ar fi dispus, în caz că aș
putea să scot un concediu mai îndelungat, să ne angajăm vreme de cîteva
săptămîni în conversații pe teme despre istoria anilor de după război. Știam că
fusese legat de lumea editorială și de cea a teatrului, auzisem de relația
specială pe care a avut-o cu Naționalul bucureștean și cu Radu Beligan. Eram
mai puțin interesat de aceste aspecte; mai degrabă voiam să reconstitui o viață
și o lume care, fiind născut în provincia transilvană, îmi rămăseseră
necunoscute. Speram că întrebările mele îl vor ține departe de tentația unui
memorial contrafăcut, o tentație greu de rezistat. Nu mi-a răspuns cu „da“ sau
„nu“. Poate că a intuit că nu voi avea niciodată acel concediu de cîteva săptămîni;
am convenit că vom încerca să stabilim mai întîi un contact prin corespondență.
Nu mi-a scris o vreme și, mai tîrziu, într-o
conversație telefonică, mi-a mărturisit că starea sănătății îl împiedică să se
concentreze. Mi-a cerut în schimb un articol despre Șestov, cînd a aflat că am
scris o carte despre filozoful rus. L-am revăzut ultima dată în decursul
sejurului meu bucureștean din mai-iunie; de data aceasta am fost pe strada
Masaryk de mai multe ori. Am vorbit despre mulți oameni și despre multe
lucruri; așa am aflat, din vorbă-n vorbă, că are colecția revistei Viața
Românească încă din anii de dinainte de război. Spre marea mea surpriză, am
găsit într-un număr din 1940 un articol al lui Dolfi Trost. Asta m-a făcut să-i
povestesc despre Șesto Pals și conversația ne-a adus la Odesa lui natală. I-am
spus că folosesc jurnalul lui Ivan Bunin pentru a reconstitui atmosfera locală
din anii războiului civil. Ceea ce ne-a condus la Babel și la o discuție despre
soarta lui și a altor scriitori în anii proceselor lui Stalin; de aici, la
întrebări legate de relația pe care au avut-o scriitorii cu puterea comunistă
și apoi, fără oprire, am ajuns la anii 1945-48, la obsedantul deceniu etc. Cînd
ne-am despărțit, și eu, și el speram că ideea concediului se va materializa.
Într-un anticariat din București, am găsit o
mică colecție a Revistei Literare, unde B. Elvin a debutat în 1947. Am citit cu
mare atenție articolul său de debut: îl citeam și-l vedeam pe domnul elegant și
politicos cu care conversasem cu o seară înainte. Extrapolez desigur, dar sînt
convins că omul a fost întotdeauna un domn. Dacă cineva ar putea avea îndoieli
în legătură cu inferența făcută mai sus, desigur va accepta concluzia mea
atunci cînd e adusă în discuție creația domniei sale, revista Lettre
Internationale în versiunea ei românească. A fost meritul Fundației Culturale
și apoi al ICR-ului de a menține în viață acest produs cultural de înaltă
ținută. Fondane scrisese într-un Paris dominat de avangardă și de suprarealism
o apologie a clasicismului; ceea ce exprimă esența unei epoci, ceea ce
caracterizează un moment istoric semnificativ este ceea ce numim clasic. Prin
urmare, conceptul rămîne mereu de actualitate, în ciuda modernității și a
avatarurilor sale. Clasic este ceva care are o structură, care rămîne, care
stabilește puncte de reper. Revista domnului Elvin a fost clasică în acest
sens, așa cum redactorul ei a fost un clasic în același înțeles al cuvîntului.
B. Elvin a avut prieteni buni și credincioși,
unii bine cunoscuți în lumea literelor, a teatrului și a artei; am întîlnit
ocazional (cu unii am vorbit doar la telefon) și oameni care l-au ajutat și
l-au îngrijit cu dedicație, care nu au scris și nu au apărut vreodată pe o
scenă de teatru. Și unii, și alții l-au apreciat și l-au respectat enorm. Îi
rog să-mi îngăduie să îmi exprim, împreună cu ei, sentimentele de adîncă
durere, dar și de profund respect.
Columbia, 18 septembrie 2011
- Articole in legatura
- Devotat slujitor
- „Am crezut că mămăliga nu explodează pînă în decembrie 1989“
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters