Ce se întîmplă atunci cînd
unul dintre cei mai importanţi poeţi din avangarda procomunistă a
anilor 1944-1947, redactor-şef al celei mai virulent angajate
reviste în lupta pentru reorientarea politică a literaturii
din fatalul an 1947,
Revista literară, dezvăluie în paginile
jurnalului din aceiaşi ani o personalitate radical diferită, locul
convingerii politice fiind luat de îndoială? Cum se mai poate
defini adevărul istoriei politice şi individuale, care sînt
graniţele dintre factual, percepţie şi reprezentarea sa, între
care se construieşte identitatea umană? Şi, mai ales, unde se află
adevărul acestei identităţi, în paginile unui jurnal sau în
luările de poziţie din spaţiul public?
Jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu
explică, în bună măsură, mişcările revistelor,
partizanatele, interesele care organizează relaţiile dintre agenţii
cîmpului literar din perioada 23 august 1944-30 decembrie 1947,
printr-un caz individual, dar reprezentativ: acela al intelectualului
comunist din convingere, care se înrolează în avangarda
noilor timpuri, pentru ca, treptat, să se dezică de crezul său, pe
măsură ce practica noilor idei politice îi răpeşte
literaturii libertatea de creaţie.
Cazul lui Miron Radu Paraschivescu este
unul aparte, atît prin istoria sa personală (părăsit de tată
de mic şi crescut doar de mamă), care îl marchează esenţial
şi definitiv, cît şi prin boala nevrotică de care suferă şi
din cauza căreia va sta internat timp de cinci luni în clinica
neurologică din Cluj, în anul 1947. Jurnalul său este un
jurnal de eternă criză, dar şi un jurnal de creaţie, transformat,
pe parcurs, în acea operă unică la care Miron Radu
Paraschivescu visa de multă vreme, dar pe care o căutase în
genuri ce nu i se potriveau: mai întîi poezia, apoi
teatrul, în cele din urmă romanul. Veşnic neliniştit,
măcinat de tulburări psihice, chinuit de absenţa imaginii paterne
în formarea existenţei sale şi de prezenţa resimţită
opresiv a imaginii materne, Miron Radu Paraschivescu face din jurnal
terapie psihanalitică, pe care o aplică atît propriului său
destin, cît şi evenimentelor istoriei. Grila prin care citeşte
istoria este, de fapt, grila psihanalitică prin care se citeşte pe
sine.
Obsedat de marea operă şi frustrat că
istoria (literară) nu îl va reţine, Miron Radu Paraschivescu
mizează o vreme pe activitatea de publicist. În 1933, intră
în UTC, iar între 1935-1947, este omniprezent în
presa de stînga, semnînd articole în Cuvîntul
liber, Azi, Facla, Viaţa românească, Era nouă (secretar de
redacţie), Lumea românească, Timpul, Ecoul, România
liberă, Scînteia. După 1944, nu a intrat în Partid, iar
din 1948 s-a retras în Braşov, unde spera să poată crea mult
aşteptata operă unică. Fără a fi membru PCR, a dus o virulentă
activitate propagandistică nu din raţiuni de interes general, ci
din raţiuni pur personale, regăsind în crezul Partidului
certitudinea care îi lipsea în privinţa propriei fiinţe
şi existenţe. Partidul care se prezenta drept un părinte generos
care îşi primeşte deopotrivă toţi copiii a înlocuit,
la nivel psihanalitic, imaginea tatălui absent. Certitudinea
revoluţiei iminente este o compensare pentru veşnica îndoială
care îl macină: „Cred că nimic, absolut nimic, afară de o
revoluţie universală, nu ne poate da certitudinea absolută după
care sîntem însetaţi“ (Miron Radu Paraschivescu,Jurnalul unui cobai, Cluj, Dacia, 1994, p. 14; notaţie din anul
1940).
Restituirea unui fragment de
umanitate
Nevoia de certitudine în privinţa
propriului destin şi a coerenţei identitare, ameninţate de crizele
maniacale şi de o conştiinţă schizoidă, este mobilul ce stă la
baza jurnalului: „Jurnalul meu este sigur singurul lucru pe care-l
scriu eu, cu adevărat“ (p. 19). Jurnalul dezvăluie un ins
instabil, fluctuant în afecţiune (nenumărate relaţii de
iubire, toate învestite cu „veşnicie“ şi „unicitate“),
de multe ori cabotin (cuvînt pe care îl repetă des
pentru a arăta repulsia pe care societatea românească de la
1940 i-o provoacă), un personaj căruia îi displac toţi
prietenii, toată lumea din jur. Jurnalul devine astfel o modalitate
de a restitui integral o identitate ce scapă ordinii istorice, din
nevoia de maximă autenticitate, pe care Miron Radu Paraschivescu o
exprimă şi în manifestul Revistei literare, atunci cînd
afirmă că arta este, înainte de toate, restituirea unui
fragment de umanitate, dincolo de orice interese politice de moment.
Fără îndoială însă că Miron Radu Paraschivescu era
conştient de interesul politic de moment presupus de poziţia de
redactor-şef al Revistei literare în anul 1947, o revistă
care continuă mult mai virulent proiectul început de revistaOrizont între noiembrie 1944-martie 1947, sub conducerea
fostului suprarealist bretonian, proaspăt devenit urmaş al
comunistului Aragon după 23 August 1944, Saşa Pană.
„Caietul ăsta, pe care-l reiau după
aproape doi ani de tribulaţii şi eforturi în afara mea, ştiu
ce vrea să fie: nu mă mai întreb de ce îl scriu, cum
făceam anii trecuţi. Îl scriu cu sentimentul că –
neputîndu-mi organiza deocamdată într-un roman
experienţele, îndoielile, micile descoperiri şi marile
confuzii – el mă va prezenta întreg, cu toate zdrenţele şi
prăjinile mele (ca o adevărată sperietoare, sînt făcut din
zdrenţe şi dintr-un băţ interior la care nu pot renunţa cu
totul) – ca să fie măcar o mărturie dacă nu şi un îndreptar
pentru tinerii care-l vor citi“ (p. 200; notaţie din anul 1945,
unul dintre cei mai tensionaţi ani din biografia lui Miron Radu
Paraschivescu).
La fel ca jurnalul, poezia are şi
funcţie psihanalitică (în 1945, scrie poemele lungi Pădurea
cu umbre şi Semănătorul). Jurnalul îndeplineşte o funcţie
de ordonare în raport cu memoria şi psihismul, structurînd
şi explicînd reacţiile. Poezia preia temporar aceste funcţii,
jurnalul rămînînd o luptă continuă cu sinele, cu
propriul cabotinism, cu necesitatea de a se înţelege şi de a
înţelege opţiunea politică făcută, pe care nu încetează
să şi-o explice. „Sînt comunist în inima mea pentru
un motiv foarte simplu: acela de a avea un ideal cît mai
depărtat şi deci cît mai ferit de corupţia iminentă a
organismelor de la putere – opoziţia de dragul opoziţiei. Dar
cînd acest ideal ajunge şi el la putere?“ (p. 100). Alegerea
comunismului devine astfel un vot negativ dat sistemelor aflate la
putere, nu o alegere per se. Atitudinea avangardistă practicată în
presa de stînga este rescrisă în jurnal drept „mizerie
morală“: „Acest nihilism anti-literar se datoreşte, mai bine de
jumătate, mizeriei morale a gazetăriei pe care o fac la România
liberă“ (s.m.) (p. 190; notaţie din 11 iulie 1945).
Frămîntările din anul 1945 sînt
aproape toate legate de rolul artei şi al artistului, de justeţea
opţiunii pe care Miron Radu Paraschivescu o face zilnic prin
activitatea din presă. Dilema etic-estetic este legată, în
cazul său, de politic, autorul jurnalului dorind cu orice preţ să
creadă într-o moralitate a politicii: „De fapt, criza mea
etică – că trăiesc şi o asemenea criză – nu e doar etică, e
şi politică. Încerc să-mi dau seama: niciodată pînă
la hitlerism n-a fost mai dependentă viaţa psihică de situaţia şi
jocul politic; sau, mai bine spus, niciodată n-a fost atît de
evidentă dependenţa psihologiei de politic. Şi totuşi, meritul
unui bun regim politic este să facă nesimţită tocmai această
dependenţă. Dar cu asta mă-ntorc chiar la mine. N-am fost eu şi
n-am continuat să fiu pînă mai ieri adeptul artei înfeudate
politicii? Am crezut şi mi-a plăcut să cred că politica poate
atinge culmi omeneşti – şi o cred încă. Cred încă
într-o politică inteligentă care să-şi facă un punct de
program din a păstra (dacă nu poate s-o şi sporească) «valoarea
omului». Termen vag şi pretenţios, el are totuşi un înţeles
precis: de-ar fi numai interdicţia sau excluderea din legile ţării
a pedepsei cu moartea, şi încă ne-am apropia în mod
concret de premisele unei asemenea politici. De aceea antifascismul
poate fi salutar, în măsura în care el luptă împotriva
concepţiei hitleriste de dispreţuire a omului, de asasinare a
adversarului politic. Dar, oare, numai în măsura în care
i se opune antifascismul este şi o etică faţă de politica
fascismului?“ (p. 191).
Discrepanţa dintre principiul
democraţiei comuniste şi aplicarea ei
Problema discrepanţei dintre teoria şi
practica doctrinei comuniste este redusă, ca orice eveniment
istoric, la o chestiune de ordin personal. Coerenţa propriei
identităţi şi cursul propriei vieţi îi sînt
ameninţate în cazul în care unicul lucru în care a
crezut cu certitudine este pe cale de a se prăbuşi: „Comunismul
românesc trebuie să devină o teologie creştină – cum şi
este în principiu – în care dreptul de a lua viaţa
oamenilor să fie exclusiv al lui Dumnezeu; altfel, rămîne
doar o excelentă practică de luare şi menţinere a puterii“. „Şi
ajung cu asta chiar la sentimentul cel mai intim, cel mai profund
afectiv pe care mi l-am surprins în ultima vreme şi îm-potriva
căruia am încercat să lupt fără prea mare izbîndă:
este vorba de discrepanţa, inerentă dacă nu şi fatală, dintre
principiul democraţiei comuniste şi aplicarea ei. Dintre o
ideologie şi nişte oameni care-o reprezintă. Este veche această
discrepanţă – şi-i e din cale-afară de uşor unui intelectual,
oricăruia, să o observe şi să o situeze împotriva practicei
şi pentru ideologie (s.a.) Troţki n-a făcut altfel; nici Gide,
nici Panait Istrati; nici André Breton cînd scria: «le
vent de crétinisation qui souffle d’ URSS».“ „Cum
de n-au izbutit intelectualii să observe, dacă nu să-şi şi
explice, această discrepanţă permanentă, acest recurs neîntrerupt
şi ineficace al intelectualului la etică, în faţa aplicării
principiului politic? Şi trebuie să cercetez bine. În timp ce
scriu, simt cît de ameţitoare este problema asta, tocmai
fiindcă – după spusele lui Bergamin – pentru mine ea nu e o
problemă, ci o întrebare. Eu îmi joc aici poate chiar
viaţa mea întreagă – poate, şi cea trecută şi, mai
sigur, cea viitoare.“ (s.m., p. 192)
„Aşadar, discrepanţa (sau divorţul,
sau diferenţa, sau doar tensiunea) între practica politică şi
ideologie este un dat firesc. Ceea ce observ în primul rînd,
însă, este că această discrepanţă e mult mai adîncă
între masele româneşti şi guvern (v. informaţiile
transmise de Roy Melbourne, reprezentant al Misiunii politice a SUA
în Bucureşti, la Washington, despre „caracterul
nereprezentativ al guvernului Groza“, în Dinu C. Giurescu,Imposibila încercare. Greva regală, 1945. Documente
diplomatice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 12). Masa
aştepta altceva, cu totul altceva (s.a.) de la guvernul Frontului
Naţional Democratic, de la 6 martie. Şi odată cu prima dezamăgire,
s-au pus premisele unui divorţ fără seamăn încă în
România, între aspiraţiile mulţimii şi înfăptuirile
guvernului.“ (s.m., pp. 192-193)
Literatura ca joc liber de
constrîngeri politice
Anul 1945, după cum indică şi
revistele literare, marchează deplasarea dinspre dialogul polemic şi
dreptul la replică înspre o suprimare a adversarului şi o
anulare a luptei ca motor firesc al spaţiului literar, precum şi
ideea de literatură ca joc liber de constrîngeri politice.
Miron Radu Paraschivescu remarcă omologia structurală dintre
spaţiul politic, al puterii, şi cel literar: „Ceea ce e trist în
regimul de azi din România e acest tineret progresist, căruia
nu i s-au dat nici mijloacele, nici prilejul de a progresa. El n-a
dat nici o luptă de cînd e la putere, fiindcă i-a fost
suprimat (mai bine zis: ilegalizat!) adversarul, odată cu dreptul la
luptă. Dar puterea nu se exercită şi mînuirea ei nu se
învaţă decît în opoziţie cu un adversar făţiş,
real, vădit. Să nu ni se spună acum poveştile propagandei cu
lupta împotriva inamicului din umbră, a fascismului, cu lupta
de ridicare a producţiei etc. Toate astea nu mai sînt bune
nici în presă, nici la radio. Pentru ca masa românească
să fie atrasă de partea stîngii, pentru ca ea să opteze,
trebuie să-i fie dat prilejul să aibe între cine opta. La un
match de box, de fotball, sînt pe ring sau pe teren doi
adversari care se-nfruntă; publicul e – în majoritatea lui
şi-n majoritatea cazurilor – cu cel mai tare. La noi, guvernul
Groza a desfiinţat ringul şi a trimes echipa adversară la culcare.
Tribuna n-o să adere niciodată, n-o să se pasioneze de exerciţiile
de antrenament la o singură poartă. Şi nici jucătorii n-au să
progreseze cine ştie ce în felul ăsta. Aşadar, principial,
guvernul Groza a greşit cînd a preluat zestrea fascismului ca
tehnică de luptă politică. Căci fascismul italian şi hitlerismul
– ca şi bolşevismul rusesc – au biruit printr-o practică
parlamentară, inexistentă la noi, de opt ani încoace. Ceea ce
trebuia să ofere democraţia românească de după 23 august,
şi cu atît mai vîrtos de după 6 martie, maselor ei,
cadrelor ei politice, era prilejul acestor dezbateri, lupta aceasta
democratică; guvernul avea să-şi asume doar rolul de arbitru în
această bătălie, şi de gardian al ordinei. Mi se pare deosebit de
concludentă setea de informaţii a ruşilor despre felul cum s-a dus
campania electorală în Anglia. Desigur că ei au să înveţe
mai repede ca noi adevărata practică a democraţiei, deşi aveam şi
noi prilejul, odată cu ei, să ardem etapele şi să nu zăbovim
asupra lor“ (p. 194).
După căderea Dreptei în 1944,
tripticul etic-etnic-estetic se restrînge la etic-estetic,
ideologia comunistă susţinînd înregimentarea
intelectualilor de partea ei în numele eticului, despre care
însă Miron Radu Paraschivescu afirmă că este o modalitate
prin care se va obţine numai aservirea literaturii: „Dar nu mai e
şi o altă eroare a intelectualului? El are să-şi pună probleme
etice, sau să cultive ideile, să constate, să înregistreze
şi să explice fenomenele? «Să trăieşti în funcţie
de o morală e întotdeauna o dramă», scrie Malraux înL’Espoir, şi afirmaţia asta m-a izbit mai mult decît
altele; opţiunea pe care-o propune vremea noastră este de a renunţa
la morală, pentru realizarea unei concepţii ideologico-politice?
Sau de a renunţa la orice concepţie de ordin general, pentru a
apăra un comportament etic?“. „Ideologia nouă care triumfă,
care pătrunde-n mase, aduce o morală a ei, proprie. E moral ceea ce
o serveşte şi imoral ceea ce-i stă-n drum. Dar cu asta nu ajungem
la cel mai mic rău? Căci nu se poate ca, în cursul procesului
de luptă şi înscăunare a unei ideologii asupra alteia, să
nu treci peste anumite valori omeneşti, să nu le ignori şi chiar
să le aboleşti. Din momentul în care o ideologie vine cu
toată aparatura ei, cu morala ei, morala aceasta se prezintă dreptmai bună decît aceea dinaintea ei. Din această concurenţă,
ce-ar putea ieşi?“ (s.a., p. 197)
În numele moralei interioare şi
a consecvenţei cu sine însuşi şi cu libertatea de creaţie
pe care o susţinuse înainte de 1944, Miron Radu Paraschivescu
refuză, la 17 iulie 1945, să mai scrie la România liberă:
„Încerc să mă definesc, să pipăi vidul, prăpastia,
singurătatea şi deznădejdile ce mă sfîşie. Şi nu-mi
permit nici dezlănţuita nebunie de-a ignora sau de-a scuipa această
faţă organizată a politicii bolşevice, această cenzură a ei,
metodică şi deseori tiranică, – şi nici nu-mi pot îngădui
sterila disciplină de-a mă supune orbeşte directivelor ei de
moment, aşa cum am făcut-o pînă acum la România
liberă“ (s.m., p. 199; anul 1945).
„Azi i-am scris lui Nicolae Bellu,
anunţîndu-l că-mi iau un concediu ilimitat de la România
liberă. Adevărul e că, dincolo de toate considerentele, destul de
adevărate şi de sincere, de altfel, prin care-i explic nevoia mea
de-a mă simţi liber, este şi îndoiala care mă roade, despre
rolul artistului, precum şi un accident personal, întîmplat
acum cîteva zile, pînă la sosirea Sidoniei aici: cu o zi
sau două înainte de plecarea ei, a primit un telefon de laScînteia, prin care i se spunea să mă prezint de urgenţă
acolo, fiindcă s-a găsit în biblioteca lui Mihai Antonescu
un exemplar din Cîntice ţigăneşti, cu dedicaţia mea
elogioasă. Ca şi cum aş fi un criminal căruia i s-a găsit
«corpul delict» şi e chemat la Instrucţie“ (s.m., p.
201).
Siguranţa declarată în paginile României libere
cu privire la rolul artistului acoperă, de fapt, îndoiala
lăuntrică. Paradoxal, sentimentul bacovian, de ratare, sentimentul
solitar al existenţei vor naşte cîteva dintre capetele de
acuzare aduse de PCR lui MRP: „Acest caracter prăpăstios, în
lumina căruia văd toate lucrurile foarte definitive şi fără
ieşire – şi care-mi vine tocmai din viermele neîncetatei
mele îndoieli, – a şi constituit, după cum mi-a spus Ilie
Zaharia, unul din capetele de acuzare aduse de Partidul Comunist
împotriva mea: s-a spus, anume, că aş fi «mult prea
sigur de mine, mult prea suficient», – cînd ceea ce e
permanent în mine e tocmai îndoiala“ (s.m., p. 215).
Mecanismul psihanalitic este cel care acţionează în cazul lui
Miron Radu Paraschivescu: certitudinea la nivelul supraegoului
ascunde îndoiala la nivelul egoului şi este refulată în
id.
Relaţia de determinare între
spaţiul literar şi spaţiul puterii politice
Miron Radu Paraschivescu este conştient
de faptul că opţiunea sa politică nu are nimic politic în
ea: „Adeziunea mea la comunism, ca şi scrisul politic, hrăneau o
pasiune care avea sau n-avea nimic de-a face cu politica“ (p. 203).
Luciditatea observaţiilor pe care le face Miron Radu Paraschivescu
despre relaţia de determinare care se stabileşte între
spaţiul literar şi spaţiul puterii politice, precum şi resimţirea
acesteia ca un simptom al anormalităţii sînt surprinzătoare
pentru anul 1945, de cînd datează notiţa: „Dar în
numele cărei unităţi de caracter, în numele cărei biruinţe,
la urma urmelor, pot veni eu să-i învăţ pe tinerii care-or
fi crezînd în mine? Pot eu crede că arta e independentă
de politic sau, mai bine zis, că e datoria politicii să-şi
apropie, să-i ceară favorurile, să se investească şi să se
mîndrească în şi cu toate podoabele artei, pot crede că
politica e cea care dă investitura artei, ceea care-i dă un sex,
care-o face bărbat viguros sau femeie dulce din hermafrodită cum se
naşte, pot crede oare că acest hermafrodit se poate naşte dintr-un
eşec moral, dintr-o plasmă descompusă, gelatinoasă,
inconsistentă? Din aşa ceva se nasc viermii şi mucegaiuri – nu
opere de artă rezistente vremii. Poate că totuşi – ca şi lui
Arghezi –, ceea ce-mi mai rămîne de făcut, salvarea ultimă,
să fie chiar reflectarea în conştiinţă (s.a.) a acestei
condiţii. Conştiinţa acestei mizerii morale, privite curajos în
faţă, ar putea deveni, poate, operă de artă (o literatură a
deziluziei, de sertar); lamentîndu-mă pe ruinele şi
cadavrele mele, voi atinge poate accente de scîrboşenie şi de
jale care se impresioneze, să emoţioneze. Să fiu un Iov care
impresionează prin plăgile lui expuse lumii, cum fac azi
cerşetorii-n bîlciuri. De aceea, singura carte ce-mi rămîne
de publicat, într-adevăr, este acest jurnal. Trebuie doar să
reuşesc să fiu în el destul de sincer, de total şi de
absolut sincer. Sînt unele prăpăstii de turpitudine în
mine, sînt şi unele accente de candoare, şi e, mai ales, acea
strădanie neîntreruptă de-a mă surprinde şi de a mă păstra
pe un plan de conştiinţă critică asupra actelor mele, cel puţin
una de înregistrare dacă nu şi de volare, de schimbare a
destinului meu – care pot da preţ acestor pagini şi pot învăţa
o generaţie viitoare cum a fost aceea care-a precedat-o şi cum nu
trebuie ea să fie“ (s.m., p. 212; anul 1945).
–––––––––––––––
Bibliografie
Giurescu, Dinu C., Imposibila
încercare. Greva regală, 1945. Documente diplomatice, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1999.
Paraschivescu, Miron Radu, Jurnalul
unui cobai, Editura Dacia, Cluj, 1994.
Revista literară, nr. 1-45/1947.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters