Autor: 
Categoria: 
Pentru Miron Radu Paraschivescu,
ancorarea în real şi înregimentarea comunistă sînt
o necesitate de ordin(e) interio(a)r(ă). În acest caz,
activitatea lui publicistică, fervoarea ancorării în real
sînt doar o coerciţie impusă de supraego ego-ului şi id-ului
deopotrivă. O coerciţie autoimpusă, ca şi angajarea de partea
comunismului, menită a-i struni pornirile (auto)distructive. Realul
politic compensează, prin ordinea impusă scriitorului, lipsa de
ordine interioară a acestuia.
Astfel, funcţia formatoare a
literaturii, pe care doreşte să o impună şi prin programulRevistei literare, se justifică printr-un considerent de ordin
personal: nevoia de a forma el însuşi, prin experienţa sa,
experienţa altora şi astfel să îşi cîştige mult
doritul drept la nemurire sau, în limbajul lui Miron Radu
Paraschivescu, satisfacerea „gustului de a fi strigoi“: „Gustul
ăsta, de a fi strigoi, îl au mulţi poeţi; e un gust de
exhibiţionism. Eu l-am încercat cînd am tradus Noaptea
nopţilor după Desnos, cînd am dat de versul care mi-a plăcut
atît de mult: «Pierdut voi fi-ntr-o carte cu gălbejite
foi, – şi pe sub seri, amanţii n-au să mă pomenească…».
Acuma, îmi dau şi mai bine seama de ce scriu jurnalul ăsta şi
care-i rostul sau dorinţa mea: să fiu strigoi. De aici, şi
simpatia mea secretă pentru Nae Ionescu care e, în felul lui,
un strigoi. Ideile lui pot face şi astăzi adepţi. Şi nu atît
ideile, că n-a avut nici prea multe, nici prea originale, ci stilul
(s.a.) lui, felul lui de a expune, de a gîndi, de a se exprima,
ritmul interior al frazei. El – şi orice om care vrea să fie
strigoi, adică să-şi supravieţuiască (Malraux spunea atît
de bine că sinucigaşii sînt cei care vor să dăinuiască
etern, deci să fie strigoi) – e animat de dorinţa de a exhiba, de
a se arăta, de a fi strigoi. De aia ţin şi eu jurnalul ăsta: ca
să le arăt oamenilor, după ce voi muri, cine sînt! Şi ca să
neliniştesc generaţiile care vin după mine. Să nu le las să
doarmă, să le frămînte cîte-o nelinişte, cîte-o
durere sau bucurie. Să-şi spună, cînd le-o fi mai bine: «Dar
Miron ce-ar zice?». Sau: «Miron spunea că e mai
bine-aşa», – sau: «Să nu uităm experienţele lui
Miron!...»“ (s.m., Jurnalul unui cobai, p. 244, anul 1945).
Conştiinţa decadentă a istoriei
Singura explicaţie pe care o găseşte pentru propaganda procomunistă făcută ca publicist constă într-o necesitate pragmatică: dobîndirea condiţiilor materiale pentru realizarea operei, lucru care poate fi valabil şi pentru Saşa Pană, însă acesta nu recunoaşte în memoriile sale că adeziunea la politic era doar un mijloc pentru garantarea mijloacelor necesare publicării de reviste şi volume. Pentru Miron Radu Paraschivescu, transformarea în cămin al scriitorilor a instituţiilor lui Iorga e ocazia pentru a-şi face „acolo la Văleni casă, tipografie, şi opera scrisă cu sorţi de valabilă izbîndă“ (p. 256).
Un nihilist prin structură, lui Miron
Radu Paraschivescu poziţia de avangardă îi convine cel mai
mult, motiv pentru care, cînd aceasta se instituţionalizează,
îşi pierde sensul, acela de a se opune puterii politice în
exerciţiu: „Cînd eu aveam 20 de ani, a fi comunist
revoluţionar mai avea un sens. Azi, singura soluţie e de-a ficomunist guvernamental! E o mică diferenţă. Noi – şi cei
dinaintea noastră – trăim din valoarea şi forţa opoziţiei
politice şi istorice în care ne aflam şi unde ne investeam
forţa şi virulenţa vîrstei noastre. Pe cînd tinerii de
azi, unde să-şi valorifice această forţă de şoc?“ (s.m., p.
259).
De aceea, stînga politică nu este o avangardă a
vremurilor noi, ci o rămăşiţă a celor vechi: „Stînga
asta a lui Groza durează; cu chiu, cu vai, dar durează, măcar
atîta cît să realizeze în jurul ei cîteva
inteligenţe orişicum reprezentative: de la Dimitrie Gusti, Camil
Petrescu şi Vianu pînă la un Zaharia Stancu. Altceva
mă-ntreb: dacă această pletoră de «adezionişti» la
stînga – recenţi şi ei, recentă şi stînga la
care-au aderat – nu e cumva o fază, o dovadă a fazei lichidatorii
pe care o reprezintă pentru ei cultura românească, exact în
măsura în care stînga politică actuală e una de
lichidare a politicii şi democraţiei prost înţelese în
România. Nu deschizători de drumuri îmi par aceşti
«adezionişti», ci resturi, fenomene implicite, necesare
unui faliment complet, ale «desfacerii totale», aşa cum
se văd în vitrinele prăvăliilor de consignaţii toate
boarfele şi mărunţişurile unor foste gospodării înstărite
de pe vremuri, ce se vînd, pe lipsurile de azi, la preţuri
bune. Şi-atunci se va pune problema viitoarei culturi româneşti.
Vom fi noi, cei puţini, rămaşi pe margine şi-n urmă, ca Bogza,
Pandrea, Mircea Grigorescu, Radu Popescu, Octavian Neamţu – destul
de zdraveni ca să constituim grăuntele viitoarei recolte culturale?
Or sîntem o sămînţă mucezită sau, în cel mai
bun caz, uscată?“ (s.m., p. 263; 2 noiembrie 1945). Conştiinţa
decadentă a istoriei, specifică lui Miron Radu Paraschivescu
(aspect reperabil în pasiunea sa pentru Mateiu Caragiale),
transpare şi în această viziune asupra stării culturii la
1945, cînd un mod de a înţelege lumea a apus, iar
existenţa altuia care să vină în loc e pus la îndoială.
Dacă însă comparăm această
viziune care este scrisă în spaţiul intim al jurnalului cu
luarea sa de poziţie din numărul 9/13 aprilie 1947 al Revistei
literare, cînd Miron Radu Paraschivescu publică, alături deProtocol al unui club Matei Caragiale – poem care marchează
revenirea lui Ion Barbu în cîmpul literar după 23 august
1944 ca angajat de partea noii puteri politice –, un text care îl
„luminează“, dînd unicul sens posibil acestui text:
angajarea lui Barbu de partea politicii sovietice. Pentru Miron Radu
Paraschivescu, la fel ca pentru Barbu, Craii de Curtea Veche poate
deveni, din roman decadent, un text profetic pentru mersul României
alături de Uniunea Sovietică. Orice text, fie el şi decadent, ca
şi traiectoria personală a oricărui poet, poate fi rescris şi
făcut să spună chiar şi ceea ce i se opune radical. Din romanul
Crailor cufundaţi în orgiile Arnotenilor, el poate deveni,
prin personajul Pena Corcoduşa, care plînge după generalul ei
rus, o reprezentare simbolică a mersului istoriei româneşti
înspre şi apoi cu Sovietele. Unde se află atunci adevăratul
Miron Radu Paraschivescu – în paginile jurnalului sau în
poziţia de redactor-şef al Revistei literare?
În acest context, în mod
ironic, anul 1947 începe în jurnal cu refuzul aservirii
politice şi dorinţa de a se îndepărta de ceea ce însemnase
pentru el pînă atunci actualitate, pentru a se retrage şi a
crea în solitudine: „Mi se pune foarte serios în faţă
perspectiva următoare: sau vreau să fiu un om care se bucură de
publicitate şi suprafaţă, «făcînd frumos» cu
«politicii» care-mi sînt superiori – sau prefer
să fiu eminenţa cenuşie, inspiratorul din umbră şi să mor ca
Nae Ionescu?/ Mă tem că o să prefer acest drum./ Dar ce verificări
pot avea în al doilea caz? Totuşi, Richelieu a fost, pînă
la urmă, un Richelieu public. Şi doresc mai ales un lucru: să fiu
mare, în sensul cel mai bun. Adică să simt atunci cînd
stau de vorbă cu orice fel de om, cu oricare dintre oameni, că el
se simte mai mare pe el însuşi în prezenţa mea, fără
ca eu să mă port sau să fac ceva anume pentru asta“ (s.m., p.
283). Totuşi, acesta este anul în care va continua să publice
în reviste şi va îndeplini funcţia de redactor-şef alRevistei literare.
Aşa cum sesizase omologia structurală
în care spaţiul puterii politice şi cel literar ar trebui să
fie, la fel simte că poziţia mult contestată în anii
1944-1947 a autonomiştilor este singura posibilă pentru păstrarea
condiţiilor fireşti ale creaţiei literare, în care calitatea
este criteriul decisiv, în termenii propuşi de Miron Radu
Paraschivescu. Citarea lui Ramuz în jurnal, în 1947, este
ilustrativă în acest sens: „Ce n’est en tout cas pas ce
fameux «grand public» qui décide pourtant de ce
qu’on appelle le succès, mais ne dispose pas de sa durée.
Malgré les apparences, ce n’est pas la quantité qui
décide; l’operation est toute qualitative. Elle est le plus
souvent, du moins dans ses débuts, aux mains d’un très
petit nombre d’hommes, et qui n’ont pour eux que la qualité.
Mais ils vont à la qualité. C’est la qualité
qui fait centre. Un très petit nombre d’hommes mais qui
sont, si on peut dire, contagieux (s.a.), qui sont actifs sans le
savoir, qui opèrent sur l’opinion… “ (s.m., p. 293).
Citatul e menit a arăta ce funcţie ar trebui să aibă Comitetul de
Artă şi Cultură, care însă e plin de oameni care nu ştiu
„să meargă la calitate“ (p. 293).
Modalitatea de a defini arta de stînga
Indiferent de numele sub care arta
scrisului de la 1947 se prezintă, indiferent de orientarea politică
a producătorilor ei, Miron Radu Paraschivescu ia o poziţie
autonomistă în paginile jurnalului, invocînd criteriul
calităţii drept unic criteriu decisiv în lupta literară, un
criteriu pe care îl glosează prin „autenticitatea scrisului“
şi prin sinceritate, cele două caracteristici ale scrisului său
diaristic: „În ceea ce priveşte problema care mă preocupă,
a artei de stînga, sau progresiste, sau de partid, sau oricum i
se va mai spune, realism, romantism, modernism social sau socialist –
mi se pare că singurul răspuns firesc este ăsta: calitate. Aşa
cum pe planul producţiei economice se pune problema îndestulării,
a ridicării producţiei, în artă «ridicarea producţiei»
nu poate, n-are cum să însemne altceva decît ridicarea
calităţii. Subiectul poate fi oricînd, bineînţeles,
desprins din realitatea socială, din mediul muncitoresc, ţărănesc
etc., aceasta e direcţia timpului nostru, sensul istoric al vremii
pe care-o trăim. Dar felul cum va fi tratat acest subiect rămîne
şi el al vremii noastre; care, fiind o concluzie a unei culturi şi
începutul alteia, nu se poate lipsi de-a pretinde calitate.
Calitatea operei de artă cată să reprezinte chiar calitatea umană,
calitatea omului nou (sau vechi, dar prezent) pe care-l promovează
sau îl conţine vremea noastră. În fond, politica
stîngii în artă nu poate fi decît asta, la urma
urmelor: promovarea cît mai multor oameni de calitate umană
(s.a.); şi nu numai în artă, ci în toate domeniile, dar
în primul rînd în artă. Aşa înţeleg eu,
cel puţin, orientarea actuală a artelor şi literaturii şi a
vieţii în genere – ca şi a celei intime, individuale.
Adîncime, cinste cu sine însuşi, depăşire de sine,
adevărurile spuse necruţător de către fiecare lui însuşi,
aflarea propriei noastre dimensiuni – cu un cuvînt,
realizarea acelui etern ideal: o politică morală, un triumf al
eticei în politică sau prin politică. Oricum, sigur este că
vremea noastră ne cam pune să ne reprivim din rădăcină şi să
ne spunem de la obraz cine sîntem, ce sîntem şi ce
putem. E o confruntare nu destul de agreabilă, recunosc, şi nu
pentru mulţi“ (pp. 294-295).
Această modalitate de a defini arta
de stînga operează aceeaşi dinamitare generoasă a ariei
semantice de acoperire a sintagmei, care se poate observa printr-o
analiză a manifestelor revistelor literare care se poziţionează în
cîmp după 23 august, în ceea ce priveşte cuvinte precum
„democrat“, „democraţie“, „intelectual“, „stînga“.
Ea apare şi în ultima notă de jurnal din anul 1947: „Mă
gîndesc ce va fi arta viitorului? Organizarea imaginaţiei
creatoare în vederea unei morale publice. Care artist poate
socoti nedemn lucrul ăsta? Sigur este că forţa de creaţie a
negativistului, ca şi a pozitivistului, e convertibilă la morala
politică. Mai mult: cred că dă mai mult constrînsă decît
anarhică. Deşi sînt unele teme ideale, aparent inutile, fără
morală vădită. Ce facem cu ele? Cred că, în măsura în
care reprezintă o tehnică poetică avansată şi în măsura
în care nu conţin nici o morală susceptibilă de-o
interpretare reacţionară, asemenea opere sînt tot «de
stînga»“ (p. 303).
Dar anii care vor urma vor înlătura
şi această ultimă iluzie, confirmîndu-i mai curînd
intuiţiile formulate cu destulă îndoială şi rezervă pînă
în 1947, privind adevărata faţă a comunismului. Presimţirea
că arta va fi înrolată în marşul spre sovietizare i se
confirmă în 1952, cînd realismul socialist i se pare o
crimă împotriva libertăţii creatoare şi a spiritului
critic: „Ce sinistre monumente ale mediocrităţii s-au putut clădi
în ultimii ani! Ce degradare a simţului critic, ce îngroşare
a gustului şi ce limitare a perspectivelor!“; „Dar ce mă
deznădăjduieşte e că accentul acestui curent pentru realism sună
sau pleacă de la ceva fals. E în el ceea ce pomeneam mai
înainte: proclamarea voită (ceea ce nu e deloc totuna cuconştientă, s.a.) a ţelurilor politice imediate“ (s.m., p. 353).
Anihilarea polemicii în sfera publică, indiferent de domeniu,
pe care o remarcase în 1945, este acum evidentă şi nocivă
pentru dezvoltarea literaturii: „Fiindcă-n locul personalităţilor,
cresc azi ciuperci în serie, fiindcă-n locul dezbaterilor
libere şi al producţiei spontane, individuale, vii, în care
realitatea se oglindeşte cu atît mai adevărat cu cît e
mai necăutat acest lucru (s.a.) – năpădesc piaţa nişte şabloane
colorate în patru-cinci tonuri, de la romantismul rozaceu
pentru un prezent ireal pînă la «încrîncenarea»
scremută pentru un trecut care, dacă a fost real, am reuşit să-l
prezentăm astăzi atît de neuniform, încît a ajuns
aproape la fel de ireal“ (pp. 354-355).
Nevoia recunoaşterii meritelor sale
literare cu orice preţ, care îi organizase traiectul social şi
publicistic pînă la 1947, îi apare lui Miron Radu
Paraschivescu, după 1948, drept o absurditate, singura şansă
pentru păstrarea integrităţii morale şi intelectuale fiind
retragerea din spaţiul public, spre a realiza traducerile literare
în care se specializase în ultima vreme, precum şi o
literatură de sertar. „Cît despre mine, îmi dau încă
o dată seama că trebuie să mă las păgubaş de-a mai rîvni
vreodată (cel puţin în anii care-mi mai rămîn de
trăit), să-mi găsesc locul în acest timp al abdicării, al
falsităţii şi al autoumilirii. Trebuie să-mi organizez temeinic
rezistenţa în faţa valului de cretinism opresor, care bate de
la Răsărit. Să fiu mulţumit cu puţinii bani pe care-i primesc de
la Fondul Literar şi să-mi scriu versurile şi eventualele
încercări de proză, numai pentru sertar. N-am ce să caut în
concertul dezolant al literaturii noastre de azi. Eu ştiu că o
estetică, o artă adevărată poate şi trebuie să se nască din
acest ev-mediu pe care îl trăim. Dar această artă nu va fi
oficială, nu trebuie şi nu poate fi iubită de regimul în
care destinele culturii sînt îndrumate de Fadeievi mai
mici sau mai mari. Pentru public, voi continua să tipăresc
traduceri în versuri. Cel puţin în felul ăsta să
păstrez firul creaţiei, să servesc tinerelor modele de versificare
în limba românească, să folosesc şi să fac să
circule camuflate sub haina groasă a traducerilor din limbi slave o
sensibilitate şi o preocupare de artă adevărată. Cu atîta
şi mă pot declara mulţumit. Iar cît priveşte creaţia
proprie, am să mă deprind tot mai mult cu gîndul că ea nu
trebuie să fie publicată în aceste vremuri. Cu cît o să
mă lepăd mai radical de vanitatea publicităţii, cu atît am
să scriu mai autentic lucruri care vor circula, poate, altădată“
(pp. 364-365; ultima notaţie din 1952).
Deşi obţine Premiul de Stat pe 4
noiembrie 1954, retragerea sa din publicistică din 1952 rămîne
definitivă. În schimb, în 1953, jurnalul notează o
schimbare radicală de poziţie, recunoscînd în autonomiaabsolută a spaţiului de joc literar unica poziţie dezirabilă,
normală, în calea maculaturii încurajate de PMR:
„«Întoarcerea la estetică», iată tema unui
articol despre literatura nouă pe care l-aş scrie dacă aş avea şi
unde-l publica“ (s.m., p. 384; 11 iulie 1953). „Cîteodată,
mă surprind străbătut de îndoieli etice: cum pot ajunge să
cred aşa ceva eu, care am «militat» – cum se zice –
pentru orientarea politică a artei? Dar acuma văd şi mai bine că
n-am făcut pe-atunci decît să-mi plătesc dinainte, să-mi
arvunesc, cu o bună bucată din fiinţa mea, libertatea pe care mi-o
oferă azi dictatura proletariatului. Am servit cît am putut
mai bine acestei dictaturi, ca să pot avea azi minimul de răgaz de
a servi artei mele. Prevăzător cum sînt în toate, am
pornit-o şi în asta cu noaptea-n cap. E drept că a trebuit să
ajung la 42 de ani, pe care-i voi împlini peste cîteva
zile, şi a trebuit să trăiesc cinci ani sub dictatură ca să
ajung la înţelegerea asta rece, precisă, ştiinţifică
aproape, a artei şi a procesului artistic – ca şi a autonomiei
lui absolute. E, adică, destinul meu de fiu rătăcitor care
descoperă, în fine, prin experienţa trăită pe pielea lui,
preţul tuturor lucrurilor. Nu am nimic de regretat, dar am totul
clarificat.“ (s.m., p. 391)
Cazul lui Miron Radu Paraschivescu este doar unul dintre multele exemple de intelectuali care s-au înşelat în privinţa noului regim şi a noii arte (literare) de după 23 august 1944. Opţiunile sale politice au fost ghidate de raţiuni şi resorturi lăuntrice, psihologice, psihanalitice, care nu ar fi putut să transpară din publicistica sa, dacă Jurnalul unui cobai nu ar fi existat. Acest jurnal reprezintă, la scară redusă, felul în care o lume se reconfigurează în urma marilor evenimente istorice şi a modului în care ea pune stăpînire pe oameni, pe destinele lor, împingîndu-i la gesturi literare, sociale şi politice a căror semnificaţie nu poate fi niciodată înţeleasă în profunzime decît retrospectiv şi contextual.
––––––––––––––––––
Bibliografie
Giurescu, Dinu C., Imposibila
încercare. Greva regală, 1945. Documente diplomatice,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999.
Paraschivescu, Miron Radu, Jurnalul
unui cobai, Cluj, Dacia, 1994.
Revista literară, nr. 1-45/1947.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters